Relaţia generică dintre Biserică şi stat, dintre autoritatea spirituală şi puterea politică, adică dintre Dumnezeu şi cezar (cf. Matei 22, 21), reprezintă de la bun început un laitmotiv al prezenţei Creştinismului în istorie. Insistenţa Mântuitorului Hristos pe faptul că Împărăţia Sa nu este în şi din această lume (cf. Ioan 18, 36), chiar dacă începe, prin Biserică, să se concretizeze deja de aici, introduce în plină cultură religioasă teocratică, specifică Orientului pre-creştin şi actual, prima formă de secularizare în sensul strict al termenului. Religie a întrupării lui Dumnezeu în lume, adică în saeculum, şi anunţând transfigurarea acesteia în regimul unei alte lumi, fundamental distinctă faţă de cea istorică („pământ nou şi cer nou”, Apocalipsa 21, 1), Creştinismul scurtcircuitează viziunile spirituale de până atunci marcate mai curând de dorinţa de a contopi în timp creaţia şi Creatorul, de a „coborî” cerul pe pământ (inclusiv prin revoluţii religioase), şi mai puţin de a „urca” pământul la cer. În logica spiritualităţii creştine, luarea de către Dumnezeu a chipului omului prin Întrupare marchează un moment de maximă alteritate, iar nu unul de confuzie, între Hristos şi umanitate continuând, datorită păcatului, să persiste diferenţa ontologică. Teleologic, scopul Întrupării nu este pur şi simplu înomenirea lui Dumnezeu, „coborârea”, adică participarea Acestuia la slăbiciunile creaţiei căzute – întrupându-se, El este solidar, însă nu şi complice cu noi! –, ci îndumnezeirea omului, „urcarea”, adică participarea lui la natura restaurată, fapt posibil numai şi numai prin depăşirea condiţiei actuale. Kenosis nu poate fi înţeleasă fără theosis: Hristos întrupat ne îndeamnă convingător, prin propriul Său exemplu, să transfigurăm starea propriei noastre întrupări sau existenţe. În lumina acestei experienţe a realizării diferenţei prin apropiere, a faptului că „venirea” lui Dumnezeu în trup este începutul „plecării” noastre în duh, că lumea încetează să mai fie ea însăşi şi pentru sine un scop, motiv pentru care nu are rost să mai căutăm o „ţară sfântă”, adevărata şi definitiva patrie duhovnicească fiind dincolo de orizontul geografiei fenomenale, trebuie înţeles sensul secularizării creştine de care aminteam mai sus.

Continuăm şi încheiem cu acest text prezentarea din numerele anterioare a documentului din iulie 2008, Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului (reamintim că traducerea acestuia în limba română poate fi găsită la secţiunea documente a paginii www.teologia-sociala.ro).

Al patrulea capitol este dedicat temei „Demnitatea şi libertatea în sistemul drepturilor omului”. Cum am văzut şi în părţile anterioare ale acestei prime tentative sistematice de lectură ortodoxă a drepturilor omului, autorii încearcă să aplice o grilă morală unei construcţii juridico-ideologice născute în mod manifest în afara sistemului eclezial de referinţă. Acest penultim capitol începe cu o precizare foarte utilă, pe care am făcut-o şi noi în al doilea articol al acestei serii, în înţelegerea caracterului istoric al achiziţiei drepturilor omului în modernitate: „Există diferite tradiţii de interpretare şi particularităţi naţionale în aplicarea drepturilor şi libertăţilor. Sistemul contemporan de drepturi ale omului are un caracter ramificat şi indică tendinţa spre o şi mai mare diferenţiere. Nu există în lume o clasificare general acceptată a drepturilor şi libertăţilor. Diversele şcoli de drept le unesc în grupuri distincte, după diferite criterii. Biserica, în virtutea menirii sale principale, propune ca drepturile şi libertăţile să fie examinate din punctul de vedere al rolului posibil al acestora în crearea condiţiilor externe benefice pentru perfecţionarea personalităţii pe traseul care duce la mântuire.” Cu riscul de a repeta cele deja spuse, sublinierea dinamicii genealogice şi în curs de manifestare deopotrivă a unui sistem de drepturi şi libertăţi nu doreşte să relativizeze filosofia de bază, să o bagatelizeze, ci să indice posibilităţile de negociere, corecturile ce se pot aduce din mers. Amestec de retorică politică şi terminologie juridică incompletă, în construcţie, cum precizează şi un profund cunoscător ca Norberto Bobbio (L’età dei diritti, 1990), drepturile omului sunt departe de a reprezenta acel consens etic universal la care aspiră prin natura lor. Altfel spus, necorespunzând unei realităţi juridice nemijlocite, universalitatea declarată a drepturilor omului este mai curând de natură antropologică, adică subliniază demnitatea fiinţei umane, oriunde ar trăi aceasta.

Continuăm prezentarea din numerele anterioare a modului în care se poziţionează Ortodoxia faţă de drepturile omului, doctrina juridică şi produsul cultural reprezentând prin excelenţă modernitatea. În textul de data trecută începeam să arătăm care sunt liniile de forţă ale documentului din iulie 2008, unicul de acest fel în literatura teologică răsăriteană actuală, „Bazele doctrinei Bisericii Ortodoxe din Rusia despre demnitate, libertate şi drepturile omului” (reamintim că traducerea acestuia în limba română poate fi găsită la secţiunea documente a paginii www.teologia-sociala.ro).

După ce amendează principial, de la bun început, faptul că drepturile omului sunt frecvent citite în cheie relativistă şi accentuează legătura dintre dimensiunea juridică şi cea morală a acestei construcţii, documentul dedică integral primul capitol noţiunii de demnitate a omului, sursa antropologică fundamentală a oricărui tip de drept dar şi de obligaţie. Referitor la întemeierea absolută a demnităţii persoanei umane, textul o originează în modelul hristic de viaţă: „Demnitatea dată de Dumnezeu este confirmată de prezenţa în fiecare om a fundamentelor morale care pot fi recunoscute prin vocea conştiinţei. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau care chiar îi apără” (Romani, 2, 15). Tocmai din această cauză, normele morale în general, care sunt proprii naturii omeneşti, ca şi normele morale conţinute în revelaţia dumnezeiască, descoperă planul lui Dumnezeu în legătură cu omul şi menirea sa. Aceste norme sunt călăuzitoare pentru o viaţă binecuvântată, demnă de natura omenească creată de Dumnezeu. Cel mai elocvent exemplu pentru o astfel de viaţă a fost dat lumii de Mântuitorul Iisus Hristos.”