Marea dilemă a statului postcomunist ar putea fi formulată cât mai concis astfel: ori continuă politica de tip providenţial, cea care l-a şi dus la faliment, ori se retrage la funcţiile sale centrale şi absolut indispensabile, lăsând dimensiunea socială pe seama unor structuri administrative locale şi, evident, a iniţiativelor private. În ceea ce ne priveşte pe noi, vedem cum toate guvernele care s-au succedat la putere în ultimii douăzeci de ani au făcut din această stare dilematică una de drept, România continuând să aloce resurse impresionante în cele peste 50 de tipuri de ajutoare sociale, directe sau indirecte, în timp ce sistemele de asistenţă medicală sau educaţionale sunt în pragul colapsului, iar un număr nu mai puţin impresionant de oameni trăiesc sub pragul decenţei. Cum altminteri am putea explica acest trist paradox, dacă nu prin coabitarea nefericită a două principii total opuse? Altfel spus, cum să mergem înainte când apăsăm pe acceleraţia liberalismului (în sensul clasic al termenului) şi pe frâna providenţialismului în acelaşi timp? Criza financiar-economică în care ne mai zbatem a avut meritul – de aceea sunt, la urma urmelor, bune crizele! – să pună pe agenda dezbaterii publice şi politice acele contradicţii interne, de la salarizarea diferenţiată la raportul dintre încasări şi cheltuieli, pe care România nu le mai poate perpetua decât cu riscul falimentului de ţară.

Găsirea unei soluţii ar începe cu lămurirea termenilor. Ce înseamnă aşadar practicarea unei politici asistenţialiste? Foarte pe scurt, prin raportul de asistenţă dintre stat şi cetăţean se instaurează un flux de servicii cu sens unic: cineva doar oferă (statul), iar altcineva (asistatul) doar primeşte. Evident, de la caz la caz, se poate constata că există situaţii în care raportul nu poate funcţiona decât astfel, persoanele asistate fiind în incapacitatea fizică de a răspunde, pe baza reciprocităţii sociale, la asistenţa primită. Dincolo însă de excepţii, evoluţia ultimei perioade, studiată ca atare mai ales în ţările prospere ale Europei, cu precădere în Germania sau Suedia, indică tendinţa masivă de corupere a sensului asistenţei sociale.

Fără a induce o lectură discriminatorie, studiile sociologice arată cum existenţa în aceste ţări a din ce în ce mai numeroase familii, mai ales de emigranţi, este bazată exclusiv pe serviciile asistenţiale. Problema majoră rezidă în faptul că suma acestor servicii, gratuităţi şi oportunităţi depăşeşte uneori chiar şi de două ori venitul unei familii integrate în procesul de producţie. Altfel spus, se pare că este mult mai convenabil şi mai bănos să fii asistat, decât să te ajuţi singur, muncind, plătind impozitele, contribuind la fondul de sănătate, şomaj sau pensie. O deturnare de asemenea proporţii a intenţiei statului a declanşat între timp vii discuţii în Germania, pentru a rămâne la acest exemplu, decidenţii politici fiind somaţi să închidă acele “fisuri” prin care banii publici se scurg de decenii sub pretextul asistenţei sociale. Chiar dacă România nu este un state of welfare, situaţia se întâlneşte din ce în ce mai frecvent şi la noi, dovadă fiind numărul relativ mare de cazuri în care asistenţa socială este primită pur şi simplu pe nedrept sau, dacă este legală (precum ajutoarele de maternitate), nu este secondată de măsuri care să încurajeze reinserţia în muncă. Dacă mai adăugăm aici pensionările abuzive pe caz de boală, evaziunea fiscală prin munca la negru, autocadorisirea cu prime de sărbători, vacanţă sau alte evenimente a funcţionărimii publice, mita şi “atenţia”, atunci avem un tablou relativ complet a ceea ce înseamnă în România de azi perpetuarea mentalităţii comuniste când, totul fiind al tuturor, nimeni nu se mai simte responsabil.

Ce înseamnă însă o politică socială bazată pe solidaritate? Tot foarte pe scurt, solidaritatea de la baza coeziunii colective este expresia faptului că fiecare depinde de ceilalţi, iar societatea în ansamblul său depinde de fiecare dintre cei care o compun. Solidaritatea presupune prin urmare reciprocitate: dacă te aştepţi la sprijin trebuie să fii pregătit să îl oferi celor care îl cer. Altfel decât în asistenţialismul pasiv, solidaritatea reclamă o atitudine activă, trează, adică un plus de civism. Solidaritatea este de aceea deopotrivă o necesitate dar şi o obligaţie a fiecărei persoane, precum şi a comunităţilor. Astfel văzută, solidaritatea este termenul prin care putem cel mai bine să descriem coagularea unei societăţi dincolo de teoriile contractualiste sau de alt gen. În plus, solidaritatea presupune ancorarea celor care participă la realizarea ei într-un fond valoric comun. Din acest punct de vedere, o posibilă contribuţie creştin-democrată la realizarea României sociale a secolului XXI ar consta tocmai în activarea şi promovarea acelor valori care timp de jumătate de secol de dictatură şi două decenii de tranziţie confuză au fost zilnic ignorate, persiflate, călcate în picioare. Or, nu putem spera într-o societate mai cinstită şi mai corectă decât cea de azi, cu oameni dispuşi să îşi asume responsabilităţile şi riscurile în egală măsură, fără centrarea discursului şi practicii politice pe un set minim de principii.

Să ne înţegem: nu este vorba aici despre proiecţii utopice, imposibil aşadar de tradus în faptă, ci de acel tip de idealism realist fără de care pragmatismul politic, exerciţiul nemijlocit al puterii, degenerează fie în populism, fie în cinism. Iată motivul pentru care, în pofida lipsei de apetenţă faţă de idei a multora dintre oamenii noştri politici, România de azi are nevoie de viziuni solide, bine articulate, bazate pe o inteligentă sincronizare a specificului naţional cu preocupările la nivel regional şi mondial, astfel încât viitorul nostru să nu fie o simpă înşiruire de neputinţe, improvizaţii, excese sau doar reacţii. Este probabil momentul să nu ne mai complacem în a ne asista pe noi înşine, ci să dovedim solidaritatea matură cu propriul destin şi cu propria vocaţie.

22 plus
XVII, 295 (4 mai 2010), p. IX