Apropierea împlinirii a primelor două decenii de la căderea comunismului a exercitat o presiune asupra celor implicaţi în dezbaterea legată de natura şi modalitatea condamnării ultimului regim totalitar al Europei să marcheze în consecinţă momentul. Această necesitate s-a convertit într-un act de compensare a mesajului inconsecvent dat până acum de exemplu de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin cele două Rezoluţii din 1996 şi 2006, de Guvernele est-europene, care au tot amânat procesul de deschidere a arhivelor sau de Parlamentele care au negociat politicianist armistiţii morale transpartinice privind neaplicarea măsurilor lustrative. Una peste alta, se dorea evitarea pe cât posibil a riscului de a comemora „căldicel”, neconvingător, două decenii de la încheierea celui mai brutal experiment social de durată, cu cea mai mare întindere geografică şi cu numărul cel mai mare de victime. Acest ethos este caracteristic Declaraţiei de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul (vezi textul la adresa www.teologia-sociala.ro).

Dată la 3 iunie 2008, rezumând discuţiile conferinţei internaţionale pe temă desfăşurate la sediul Senatului ceh care s-a bucurat de prezenţa mai multor foşti şefi de stat din Europa de Est, în frunte cu Václav Havel, Declaraţia de la Praga are un ton ferm şi se adresează nemijlocit conştiinţei clasei politice europene să ţină cont de toate implicaţiile avute de comunism, unele dintre acestea amplificate sau cel puţin prelungite de lipsa unei abordări clare a acestuia din partea Europei postcomuniste. Motivele semnatarilor Declaraţiei sunt formulate după toate regulile tehnice ale unui astfel de text şi merită să le cităm in extenso.

Astfel, potrivit iniţiatorilor, tema comunismului nu poate fi nici amânată şi nici tratată superficial „[...] întrucât societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor; întrucât Europa nu va fi unită atâta vreme cât nu va fi capabilă să-şi reconcilieze istoria, să recunoască nazismul şi comunismul ca moştenire comună şi să conducă o dezbatere sinceră şi amănunţită despre crimele tuturor regimurilor totalitare din secolul trecut; întrucât ideologia comunistă este direct responsabilă de crime împotriva umanităţii; întrucât o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri; întrucât diferitele moduri de a evalua trecutul comunist pot duce la împărţirea Europei în «Vest» şi «Est»; întrucât integrarea europeană a constituit o reacţie directă la războaiele şi violenţele provocate de sistemele totalitare de pe continent; întrucât conştiinţa crimelor împotriva umanităţii comise de regimurile comuniste pe întregul continent trebuie să se răsfrângă asupra tuturor minţilor europene în aceeaşi măsură în care sunt cunoscute crimele regimurilor naziste; întrucât există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele săvârşite împotriva umanităţii; întrucât crimele comunismului încă trebuie să fie evaluate din punct de vedere legal, moral, politic şi istoric; întrucât acestor crime li s-au găsit justificări spunându-se că au fost comise în numele teoriei luptei de clasă şi a principiului dictaturii «proletariatului», folosind teroarea ca metodă de a menţine dictatura; întrucât ideologia comunistă a fost folosită ca instrument în mâinile celor care au clădit imperii în Europa şi Asia pentru a-şi atinge scopurile expansioniste; întrucât mulţi dintre cei care au comis crime în numele comunismului nu au fost încă aduşi în faţa Justiţiei iar victimele lor nu au fost încă despăgubite; întrucât furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene; întrucât reconcilierea finală a tuturor popoarelor europene nu este posibilă fără eforturi susţinute în vederea stabilirii adevărului şi a recuperării memoriei; întrucât trecutul comunist al Europei trebuie analizat în amănunţime atât în mediul academic cât şi în rândurile publicului larg, iar generaţiile viitoare ar trebui să aibă la dispoziţie informaţii despre comunism care să le fie uşor accesibile; întrucât în diferite părţi ale globului mai rezistă doar câteva regimuri comuniste, care însă controlează aproape o cincime din populaţia lumii şi, prin accesul la putere, încă săvârşesc crime şi aduc prejudicii mari bunăstării popoarelor lor; întrucât multe ţări, deşi partidele lor comuniste nu sunt la putere, nu s-au distanţat de crimele regimurilor comuniste şi nici nu le-au condamnat [...]”.

Citând apoi în sprijinul său actele şi normele în vigoare referitoare la moştenirea comunistă, Declaraţia propune 19 măsuri concrete. Printre acestea, una intens discutată în ultima vreme, cu toate că, aşa cum am văzut în Raportul Lindblad din 2005 premergător Rezoluţiei 1481/2006 a APCE, nu este formulată pentru prima dată, vizează „stabilirea datei de 23 august, ziua semnării Pactului Hitler-Stalin [în 1939, n.n.], cunoscut ca Pactul Molotov-Ribbentrop, ca zi de comemorare a victimelor regimurilor totalitare, atât naziste cât şi comuniste, în acelaşi mod în care Europa comemorează victimele Holocaustului la data de 27 ianuarie”. Punând degetul pe rană şi arătând că deceniile de complicitate intelectuală a stângii comunizante din Vest nu pot fi reduse la o simplă cochetărie ideologică, fără urmări, Declaraţia de la Praga pledează pentru „acceptarea responsabilităţii paneuropene la crimele comise de comunism”. Pentru prima dată într-un astfel de document din ultimele două decenii, se tematizează participarea, directă sau indirectă, a întregii Europe la drama comunistă şi se spulberă iluzia etică larg răspândită că, fiind dincolo de zidul Berlinului, în partea liberă, această Europă necomunistă a fost/este lipsită de orice responsabilitate pentru ceea ce s-a petrecut de cealaltă parte. Fără a mai zăbovi aici asupra altor aspecte din document, după ce se pronunţă pentru realizarea justiţiei şi condamnarea crimelor şi ideologiei comuniste, Declaraţia din 2008 propune „fondarea unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene care să fie A) institut european de cercetare pentru studierea totalitarismului, dezvoltând proiecte ştiinţifice şi educaţionale şi oferind suport reţelei de institute naţionale de cercetare care se specializează pe tema experienţei totalitare, B) şi un muzeu/centru comemorativ paneuropean al victimelor tuturor regimurilor totalitare, cu scopul comemorării victimelor acestor regimuri şi a conştientizării crimelor comise de acestea”.

Punerea de către Declaraţia de la Praga pe acelaşi plan a totalitarismului comunist cu cel nazist a reaprins polemica în jurul unicităţii Holocaustului. Criticii acestei omologări aduc în sprijinul lor faptul că ţările baltice, la insistenţele cărora s-a făcut această precizare, încearcă în acest fel să relativizeze propria lor responsabilitate de a fi colaborat cu regimul nazist. Oricare ar fi însă adevărul istoric şi intenţia, reală sau presupusă, demersul de „unificare” a conştiinţei europene prin integrarea în memoria vie a continentului şi a  perioadei comuniste nu poate fi decât de bun augur. În plus, în ceea ce priveşte situaţia Europei de Est, punerea pe acelaşi plan a celor două forme de totalitarism care au marcat acest „scurt secol XX” (Eric Hobsbawm) ajută la înţelegerea mai bine a tragediei prin care a trecut Europa de Vest pe durata regimului naţional-socialist. Altfel spus, comemorarea victimelor comunismului este un foarte binevenit aide mémoire pentru comemorarea victimelor nazismului şi reciproc.

Declaraţia de la Praga a fost un puternic gest simbolic însă cvasi-privat, în ciuda semnăturii unor titulari de funcţii publice, motiv pentru care în lunile următoare publicării ei s-a dus o intensă activitate de lămurire pentru oficializarea mesajului ei la nivelul Parlamentului European (PE). În acest efort se înscrie dezbaterea din 25 martie 2009 de la sediul PE din Strasbourg. Promovată de Preşedinţia cehă a Uniunii Europene din prima jumătate a lui 2009, dezbaterea a scos în evidenţă dificultăţile încă existente în găsirea unui limbaj politic comun. Chiar dacă fronturile nu mai sunt atât de adânci precum în urmă cu un deceniu şi mai bine, diferenţele de viziune sunt nu mai puţin vizibile. Sintetizând, în timp ce europarlamentarii de dreapta se pronunţau în favoarea unui act de condamnare fără echivoc a totalitarismului comunist, cei de stânga pledau pentru lăsarea pe seama istoricilor a acestei sarcini şi, pe ansamblu, exprimau dubii dacă întreaga complexitate a fenomenului istoric ar putea fi cuprinsă în textul unei Rezoluţii. Tot din partea stângii va veni şi rezerva faţă de alegerea datei de 23 august, Pactul Molotov-Ribbentrop neputând fi în această optică făcut responsabil pentru toate injustiţiile petrecute de-a lungul secolului trecut. Nici alte grupuri parlamentare, precum cel liberal sau ecologist, nu se vor arăta prea entuziaste, acuzând chiar pe iniţiatorii dezbaterii de oportunism şi populism. Pentru a complica şi mai mult lucrurile sau pentru a reduce la absurd ideea condamnării totalitarismului comunist prin invocarea altor totalitarisme care ar trebui la rândul lor sancţionate de către PE, un reprezentant al grupului independent propunea punerea pe agendă a radicalismului islamic. Una peste alta, dezbaterea din martie 2009 a arătat nu doar lipsa, previzibilă, a consensului politic legat de modul abordării totalitarismului comunist. Mult mai gravă este aici absenţa unui minim consens legat de necesitatea condamnării ideologiei comuniste şi a faptelor provocate de aceasta.

Rezultatul concret al Declaraţiei de la Praga şi al dezbaterilor controverse ulterioare, la nivel oficial sau în presa de idei, a fost adoptarea (533 voturi pentru, 44 împotrivă şi 33 abţineri) de către Parlamentul European, la 2 aprilie 2009, a unei Rezoluţii care preia fondul celor afirmate în documentul formulat în 2008 în capitala cehă. Astfel, este lansată chemarea în vederea articulării unei Platforme a memoriei şi conştiinţei europene care să pună în legătură unele cu altele centrele şi institutele de cercetare şi să constituie baza unui viitor Muzeu/Centru de documentare/Memorial al victimelor comunismului european. Data de 23 august este propusă ca zi de comemorare „cu demnitate şi imparţialitate” a „victimelor tuturor regimurilor totalitare şi autoritare”. Sugestiv pentru lipsa consensului politic despre care am amintit este faptul că în ciuda condamnării unanime a încălcărilor drepturilor omului de către regimurile totalitariste şi autoritare, Rezoluţia PE evită cu grijă să condamne nemijlocit, pe nume, comunismul. Iarăşi, pentru a câta oară, condamnarea crimelor comunismului nu face pasul esenţial către condamnarea ideologiei care le-a făcut posibile.

În fine, cel mai recent document oficial care se ocupă cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Adoptată în cadrul celei de XVIII-a întruniri care a avut loc între 29 iunie-3 iulie 2009 în capitala Lituaniei, Declaraţia cuprinde o Rezoluţie referitoare la reunificarea Europei divizate. Atenţia este îndreptată către respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile, regimurile totalitare fiind respinse ca atare, indiferent de baza lor ideologică. Textul aminteşte de faptul că „(...) în secolul XX ţările europene au cunoscut două mari regimuri totalitare, anume nazismul şi stalinismul, care au cauzat genociduri, violări ale drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, crime de război şi crime împotriva umanităţii.” Imediat după aceea, recunoscând specificitatea Holocaustului, documentul aminteşte importanţa aplicării măsurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar şi fără echivoc totalitarismul”. Este subliniat apoi rolul pe care îl are asumarea istoriei şi a memoriei în procesul de trecere de la dictatura comunistă la democraţie. Declaraţia aminteşte şi de recenta Rezoluţie a PE de declarare a zilei de 23 august ca moment de comemorare a victimelor totalitarismelor. Încurajând statele membre să mijloacească în rândul tinerilor, prin intermediul şcolii şi al organizaţiilor non-guvernamentale, o viziune completă asupra istoriei recente, documentul atrage atenţia şi asupra continuării deconspirării crimelor totalitarismului, etapă esenţială către consolidarea instituţiilor statului de drept şi garanţie că astfel de fapte nu se vor mai repeta. Acelaşi text îşi exprimă îngrijorarea faţă de tendinţa de glorificare a nazismului şi a stalinismului de către grupările anarhice. Fără să ofere nimic nou în comparaţie cu documentele anterioare, Declaraţia de la Vilnius reiterează şi fixează cadrele în care, retoric şi politic, se poate la ora actuală discuta despre comunism. Cum afirmam deja, este probabil prea puţin pentru unii, prea mult pentru alţii, dar în niciun caz prea târziu.

Text publicat în Tribuna 180 (2010), pp, 27, 31.