Fenomenul imploziei sistemului comunist, concretizat într-o salvă ameţitoare de căderi spectaculoase şi, cu excepţia sângeroasă a României, non-violente, chiar euforice, de-a lungul celei de a doua jumătăţi a anului 1989, a surprins în bună parte clasa politică occidentală. Şi aceasta în ciuda faptului că zilele regimului impus de Uniunea Sovietică erau numărate de mai multă vreme. Deschiderea (rus. glosnost) operată de Gorbaciov cu doar un an înainte era încă pe linia unui „comunism cu faţă umană” şi nu anunţa dispariţia iminentă a comunismului însuşi. Cu toate acestea, efectul imediat al renunţării de către Moscova la „doctrina Brejnev” şi acceptarea faptului că statele Pactului de la Varşovia au dreptul să îşi stabilească singure drumul politic de urmat – „doctrina Sinatra”, cum avea să fie numită în glumă, aluzia fiind la celebrul cântec „My Way” – a fost disoluţia rapidă a vechilor legături şi autoproclamarea independenţei de către ţările baltice urmate de Ucraina şi de mai multe republici caucaziene. În mai puţin de doi ani, trupul istoric al comunismului dispărea, URSS-ul încetându-şi existenţa la 1 ianuarie 1992.

Pe acest fundal, deja din primele luni ale lui 1990 discursul politic internaţional începea să opereze cu termeni noi. Astfel, Guvernele salutau recâştigarea libertăţii sau, după caz, a independenţei noilor state. La nivel suprastatal şi în cadrele existente în timpul Războiului Rece, prima întâlnire care va reflecta noua arhitectură politică va fi reuniunea din iunie 1990 de la Copenhaga a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (din 1995, numită Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, OSCE). De notat că printre statele participante se numărau Republica Democrată Germană, aflată la una dintre ultimele ieşiri pe scena politică internaţională, RDG-ul încetându-şi existenţa la data de 3 octombrie a aceluiaşi an, şi Uniunea Sovietică, fapt care va cenzura în mod evident stilul declaraţiilor şi al deciziilor reuniunii.

Având drept temă dimensiunea umană a CSCE, documentul final (poate fi descărcat, ca de altfel şi celelalte texte citate, de pe pagina www.teologia-sociala.ro) exprimă în chiar primele paragrafe mulţumirea de a vedea cum prin noile transformări din Europa de Est au crescut şansele respectării drepturilor omului. Fără să amintească nominal comunismul, acelaşi document subliniază că pluralismul politic este una dintre garanţiile fundamentale în consolidarea societăţilor democratice şi a statului de drept. În traducere liberă, accentuând legătura cauzală dintre pluralism şi democraţie şi dintre statul de drept şi drepturile omului, pe care le şi enumeră mai departe, documentul incrimina indirect, dar cât se poate de evident, ideologia totalitară. De altfel, în paragraful 40, documentul „condamnă clar şi fără echivoc totalitarismul, ura rasială şi inter-etnică, antisemitismul, xenofobia, discriminarea şi persecutarea oricărei persoane din raţiuni religioase sau ideologice.” Fără a minimaliza importanţa acestor afirmaţii, dată fiind moştenirea tragică a totalitarismului comunist, am fi aşteptat însă din partea comunităţii internaţionale mai mult decât o apologie a virtuţilor democratice. Altfel spus, pe cât de entuziaste au fost momentele căderii zidului Berlinului sau ale demisiilor guvernelor comuniste, pe atât de diplomatic şi de impersonal se exprimau acum documentele care ar fi trebuit în fond să reflecte o schimbare cu adevărat istorică. Potrivit acestui limbaj oficial, căderea comunismului nu era încadrată în categoria unei victorii morale şi nici perioada imediat următoare acesteia nu părea să indice o abordare temeinică a lecţiilor date de comunism Estului şi Vestului deopotrivă.

Această temperatură stilistică reţinută se va menţine şi într-un alt document internaţional elaborat în primele luni de postcomunism. Purtând titlul programatic Charta de la Paris pentru o nouă Europă, declaraţia finală a întâlnirii din capitala franceză, datată 21 noiembrie 1990, a şefilor de stat şi de guvern din CSCE pleacă de la constatarea că „epoca înfruntărilor şi a diviziunii în Europa este depăşită”. Continentul nostru, afirmă în continuare documentul, „se eliberează de moştenirea trecutului”, cetăţenii acestuia având acum ocazia şi în Est să îşi îndeplinească speranţele şi aşteptările nutrite timp de decenii legate de instaurarea unei democraţii fondate pe drepturile omului şi libertăţile fundamentale, să trăiască în siguranţă şi prosperitate, posibilă mai ales prin libertate economică şi justiţie socială. După ce enumeră câteva drepturi fundamentale de care se bucură persoana umană într-un stat democratic, declaraţia trece în revistă domeniile în care relaţiile dintre statele membre ale CSCE pot cunoaşte o nouă dinamică. De altminteri, ideea unui nou început străbate ca un fir roşu întreg textul şi doreşte să justifice titlul dat acestuia. Noutatea este însă elementul cel mai puţin evident. Iarăşi, precum în documentul din iunie al CSCE, şi aici nu regăsim deloc cuvântul comunism, dar de data aceasta nici termenul de totalitarism. Cu excepţia celor două propoziţii de la început şi a exprimării satisfacţiei pentru reunificarea Germaniei, textul nu reflectă decât timid situaţia cu adevărat nouă. Prezenţa printre semnatari a încă existentei Uniuni Sovietice, RDG-ul dispărând între timp, poate explica în continuare rezerva terminologică. Şi totuşi. Fără să fim romantici sau să ignorăm datele lui Realpolitik, faptul că un document elaborat la un an de la eliberarea a zeci de milioane de oameni de sub dominaţia unui sistem totalitar nu reuşeşte, proclamând zorii unei lumi noi, să spună lucrurilor pe nume, este un simptom a cărui semnificaţie depăşeşte de departe uzanţa diplomatică. Voit sau nu, Charta are dreptate cel puţin într-un punct esenţial: noua Europă se construieşte prin „eliberarea de moştenirea trecutului”, iar nicidecum prin cunoaşterea, asumarea şi confruntarea cu acesta. Altfel spus, dubla măsură va marca de la bun început abordarea comunismului în postcomunism, alimentând până azi dilema etică a politicii europene.

Primul document important care a încercat să abordeze „moştenirea trecutului” prin analizarea acestuia, dar care a făcut din plin experienţa dialecticii morale deja amintită, îl reprezintă Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Aceasta a fost precedată de Recomandarea APCE nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului că „diferite ţări din Europa Centrală şi de Est” (nu sunt precizate) au adoptat măsuri de „decomunizare” incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului. Ironie a sorţii sau dovadă a consecvenţei principiale a APCE, foştii dirigenţi comunişti ajungeau acum să fie plasaţi sub protecţia unei construcţii politico-juridice caracteristică lumii democratice. Printre rânduri se poate citi însă că măsura de interzicere a Partidului Comunist, inclusiv în România, combinată cu proiectele de legi ale lustraţiei, a reuşit să mobilizeze mai repede forţele politice din APCE (ar fi sugestiv de studiat lista reprezentanţilor ţărilor ex-comuniste devenite membre ale Consiliului Europei după 1990) decât ideea condamnării crimelor totalitarismului roşu. Din această grijă de a nu leza drepturile omului s-a născut şi raportul juridic special (raportor: A. Severin, România) care, alături de cel general (raportor: M. Espersen, Danemarca), vor duce la adoptarea Rezoluţiei din 1996 relativă la măsurile de dezvăluire a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste.

Textul Rezoluţiei începe cu evocarea caracterului dificil al temei privind moştenirea regimurilor comuniste caracterizate prin centralizare excesivă, militarizare a spaţiului public, birocraţie excesivă, monopol ideologic etc. Acestor tare le sunt opuse măsurile necesare pentru realizarea unei democraţii reale: pluralismul politic, statul de drept, diversitatea socială, drepturile omului, subsidiaritatea, egalitatea de şanse, libera iniţiativă economică etc. Autorii documentului nu ignoră riscurile pe care le-ar antrena eşecul procesului de tranziţie. Enumerarea acestora pare o tristă profeţie: instalarea oligarhiei în locul democraţiei, a corupţiei în locul statului de drept şi a criminalităţii în locul drepturilor omului. Cel mai mare pericol fiind deturnarea sensului căderii comunismului prin revenirea la metodele totalitare, textul recomandă un atent echilibru între reparaţia morală şi justiţia imparţială, fără urmă de răzbunare. Iarăşi, citim printre rânduri îngrijorarea elitelor fostului sistem, dar şi a celor de stânga din Occident, ca democraţia postcomunistă să nu fie teatrul unor mişcări sociale care eventual să însceneze un proces al comunismului ad hoc. Rezoluţia insistă asupra faptului că dezvăluirea/demascarea moştenirii fostelor regimuri autoritare comuniste trebuie să urmeze regulile statului de drept. Altfel spus, comunismul nu trebuie judecat în spiritul său propriu, abuziv, ci potrivit etosului democratic, corect. Pentru reuşita trecerii de la totalitarism la statul de drept, APCE enunţă câteva principii a căror aplicare este indispensabilă: demilitarizarea, descentralizarea, abandonarea monopolurilor şi privatizarea, debirocratizarea. Toate acestea reclamă înainte de toate o „transformare a mentalităţilor”. Cât priveşte injustiţiile şi crimele fostului regim, Rezoluţia recomandă ca responsabilii pentru acestea să fie judecaţi conform Codului penal în vigoare, fără interpretări retroactive. În acelaşi timp, faptele care au adus atingere drepturilor omului nu pot fi justificate prin invocarea ordinului primit de la superiori, responsabilitea penală fiind aici personală. Mai departe, condamnarea nomenklaturii regimului comunist trebuie secondată de reabilitarea victimelor acestuia. Practicând o echilibristică ameţitoare, aceeaşi Rezoluţie se exprimă împotriva legii lustraţiei, aşa cum aceasta pare să fie aplicată în mai multe ţări, argumentând că vinovăţia are caracter personal, iar nu colectiv, şi că răzbunarea nu poate fi acceptată ca principiu de drept. Pentru a nu-şi pierde complet credibilitatea, APCE revine şi susţine că, în esenţă, o eventuală lege a lustraţiei trebuie să protejeze democraţiile emergente (referinţa este aici la Raportul Severin). Tot pentru a echilibra impresia generală, documentul reclamă corectarea salariilor şi pensiilor celor din sistemul represiv al regimurilor comuniste, mult prea mari faţă de restul populaţiei. Situaţia de la noi, a unui general de Securitate precum Pleşiţă, ne este cunoscută! În fine, Rezoluţia 1096 din 1996 se exprimă în favoarea articulării unei culturi politice autentice şi a unei societăţi civile, două elemente capabile să ajute procesul de tranziţie de la totalitarism la democraţie.

Text publicat în Tribuna 172 (2009), p. 27.