Recenta decizie a Sinodului Bisericii noastre stârnește uimire și, la nu puțini, indignare. Înainte de Sinod, am scris și vorbit pe tema „rearondării” celor două Mitropolii din Transilvania. Nu doresc să reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred că ar trebui lămurite, la capătul unor săptămâni agitate, două aspecte intens vehiculate. Primul: hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptății” din 2005. Al doilea: laicatul are o atât de mare importanță încât Sinodul s-a văzut nevoit să ia act de decizia acestuia, exprimată în Adunările Eparhiale. Sigur, dincolo de aceste aspecte, ar fi cazul să ne întrebăm ce lecții se pot învăța din recentele dispute bisericești care au avut și un puternic ecou social.

Receptarea deciziilor sinodale

Înainte de a intra în miezul celor două teme, e nevoie de o scurtă precizare legată de modul cum ar trebui să înțelegem și astfel să receptăm, în general, deciziile sinodale. Ei bine, în comunicatul de presă al Patriarhiei publicat la începutul lui februarie a.c. ca urmare a dezbaterii din presa locala clujeană, dar nu numai, se menționează textual că decizia Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdicția teritorială din Transilvania a fost „luată în grabă”. Afirmația aceasta este de două ori importantă. Pe de o parte, ea indică involuntar diferența de calitate umană și morală dintre decizia „grăbită” din 2005, dictată de ritmul evenimentelor, și cea evident premeditată din 2012, beneficiarii ei antepronunțându-se, fapt care a făcut din decizia ulterioară a Sinodului, de acum câteva zile, o surpriză așteptată. Pe de altă parte, afirmația ne arată că, la rigoare, Sinodul poate lua decizii dacă nu greșite, oricum incomplete sau cel puțin discutabile. Că episcopatul ca atare nu este infailibil, acest lucru îl afirmă ecleziologia și dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicând astfel mentalitățile și practicile curente. Problema în cazul nostru rezidă în absența unor criterii clare în funcție de care o decizie, precum cea din 2005, poate fi catalogată drept „grăbită”, iar cea din 2012 drept corectă. Pe baza căror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid, azi într-un fel și mâine în cu totul altul? Este o chestiune de fundamente sau una de persoane? În lipsa unor răspunsuri clare, iată că deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii publice, un câștig indirect, dar nu mai puțin prețios, al ultimelor zile. Coresponsabilitatea bisericească la care îndemna comunicatul Patriarhiei din 1 februarie poate fi, într-adevăr, exercitată în vederea identificării celor mai bune soluții pentru comunitatea noastră de credință.

Procedură și matematică

Acum, revenind la afirmația recurentă că hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptății” din 2005, repet totuși ceea ce am mai spus: înființarea Mitropoliei Clujului s-a făcut pe fundalul neclarităților încă prezente din Statutul BOR, unde problematica sinodalității mitropolitane, ca exercițiu al comuniunii la nivel local, nu este corelată cu aspectul reprezentativității în cazul alegerii mitropoliților, care nu sunt doar eparhioți, ci prezidează și un sinod. Cât mai simplu spus, ceea ce s-a petrecut în noiembrie 2005 a fost o criză tipică de sistem datorată alienării conștiinței canonice în Ortodoxiile naționale moderne. Desigur, etapele înființării de noi eparhii sau mitropolii nu au fost urmate în 2005 cu strictețe, dar au fost completate ulterior. Concret, chiar dacă s-a pornit de sus în jos, cum am atenționat în epocă, au avut loc apoi ședintele anuale ale Adunărilor Eparhiale care s-au pronunțat, acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului și cea a Adunării Naționale Bisericești, competentă atunci în materie. Repet și faptul că, în Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grăbit”, întreg Sinodul a votat pentru, doar două voturi fiind împotrivă. Măcar și diferența evidentă a  raportului de voturi dintre decizia din 2005 și cea din 2012 exprimă adevărata voință a Sinodului. Și pentru că tot suntem la capitolul de matematică sinodală, decizia din 17 februarie 2012 a fost luată de 41 de votanți, 6 fiind împotrivă, 8 abținându-se și 27 fiind pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la început de 2011) prevede, la atribuțiile Sinodului, că acesta „aprobă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenți, înființarea, desființarea, modificarea teritorială și schimbarea titulaturii mitropoliilor, arhiepiscopiilor și episcopiilor din cadrul Patriarhiei Române”, rezultă că recenta decizie este statutară la limită. În funcție de regula de calcul folosită, ea poate fi chiar contestată. Rezultatul strâns, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv în raport cu o decizie anterioară considerată de unii eronată. Cu alte cuvinte, reparând o „nedreptate”, Sinodul riscă să comită o ilegalitate.

Tot în logica abuzului terminologic trebuie considerată și referința repetată, inclusiv în comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului și Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, reunite în ședință comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, județul Brașov, din 16 decembrie 2011.” Or, în vreme ce fiecare Sinod mitropolitan în parte și Adunările Eparhiale sunt organisme statutare, ședințele reunite ale unor Sinoade mitropolitane nu au acest statut și ca atare nu pot hotărâ nimic. Chiar dacă nu sunt lipsite de utilitate, dimpotrivă, reuniunile de acest fel au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvânt intrat recent în vocabularul românesc. Fără a dori să găsim cu orice preț nod în papură și pete în soare, cert este că în toată polemica aceasta ortodoxo-ortodoxă, pe cât de inutilă, pe atât de tristă, abuzul a fost comis constant, motiv să ne întrebăm iarăși, deloc retoric, dacă principiile sunt slabe sau cei chemați să le interpreteze și să le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umană a celor implicați este decisivă.

Pentru a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, să menționăm și lipsa de ecou în Sinodul mare a poziției Sinodului mitropolitan clujean din 7 februarie 2012. Aducând argumentele bunului simț, Sinodul local s-a exprimat pentru întregirea teritorială a Mitropoliei de la Sibiu prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului. Atât comunicatul de presă, cât și procesul verbal al Sinodului mitropolitan trec în revistă principiile canonice, pastorale și sociale care contrazic dorința total inexplicabilă ca în numele echilibrării să se producă un dezechilibru și mai mare. Procedural, nu doar că ierarhii sufragrani de Alba și Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar nu au înaintat Clujului nici măcar hotărârile Adunărilor Eparhiale. Am asistat la o sfidare personală și instituțională a autorității mitropolitane simetrică, ar spune unii, cu situația în care s-a aflat mitropolitul ales al Sibiului, în 2005. Dacă aceasta este starea de spirit în 2012, atunci nu mai există niciun dubiu asupra dorinței de răzbunare, străină de duhul bisericesc, a inițiatorilor și susținătorilor „rearondării”. În fine, punerea în Sinodul de la București a cererii de trecere a Devei și de revenire a Albei și Oradiei la Sibiu a avut o sintaxă deficitară, la pachet, fără minimele distincții de ordin geografic și pastoral.

Ce vor, de fapt, laicii?

Actorii involuntari ai recentei theodrame au fost laicii. În numele lor se pare că s-a făcut totul. Un studiu sociologic a arătat însă o altă imagine și a devoalat o înțelegere radical diferită a vieții bisericești. Sigur, nu trebuie să ne conducem în Biserică după sondaje, dar măcar să ținem cont de tendințele pe care acestea le scot în evidență. În cazul de față, pentru prima dată în România post-comunistă, o decizie sinodală a fost precedată de un astfel de studiu sociologic, realizat de IRES, care indica refuzul covârșitor al credincioșilor de a se lăsa antrenați într-un război la nivelul ierarhiei ecleziale. În ceea ce îi privește pe laicii din Adunările Eparhiale, venerabilul vlădică al Maramureșului, Justinian, a precizat foarte clar că, în fond, contează voința episcopului. Aceasta este decisivă. Altminteri spus, episcopii nu se pot ascunde în spatele Adunărilor Eparhiale, invocând „poporul” precum invocă opoziția politică pe demonstranții din stradă. Mai mult, potrivit actualului Statut al BOR, în repetate rânduri modificat, laicilor le este rezervat un rol pur decorativ. Într-un astfel de context, a-i pune în față pe credincioși este nu doar un abuz semantic, dar și o paradoxală dovadă de slăbiciune. Nu poți conduce autoritar și să te declari democrat. Un asemenea joc de imagine nu are cum să țină. Mai ales că, în cazul ecumenismului confuz al ierarhilor de la Timișoara și Oradea, de pildă, din urmă cu doar câțiva ani, vocea aceluiași laicat a fost ignorată suveran.

Cum se întâmplă în momente de criză, tema laicatului a fost indirect adusă în actualitate și merită să o fructificăm pe măsura importanței pe care o are. Or, dacă tot este vorba despre ortodocșii ardeleni și de tradițiile lor, a invoca moștenirea șaguniană și a trata laicatul cu dezinteres este cea mai flagrantă formă de a contorsiona istoria. La fel, cât de sincer poate fi cultul pentru Șaguna dacă artizanii „rearondării” transilvane sunt și cei care par să fi abandonat lupta pentru recuperarea patrimoniului Fundației lui Gojdu, prietenul marelui ierarh? Dacă tot sunt interesați să asculte laicatul, ar trebui să răspundă la această întrebare: de ce Biserica nu a dat în judecată, după 1989, statul român și cel maghiar pentru maniera în care au lăsat să se piardă milioane de euro care ar fi putut ajuta decisiv la formarea unei elite românești în post-comunism capabile să ofere acestei țări o șansă reală, alta decât cea otrăvită a copiilor de securiști ajunși astăzi miniștri? Ce au făcut Mitropolia de la Sibiu sau Episcopia de la Gyula pentru salvarea moștenirii Șaguna-Gojdu? Iată o temă bună, pentru început, în dialogul dintre ierarhie și laicat.

De ce, totuși, o Mitropolie la Cluj?

Faptul că Mitropolia Clujului nu este rezultatul exclusiv al ambiției fondatorului ei îl arată atașamentul spontan al clujenilor, indiferent de vârstă sau treaptă socială. Dacă ar fi fost o simplă construcție orgolioasă, o proiecție geografică a unei peisaj sufletesc denivelat sau doar un exercițiu de putere, atentatul la centrul mitropolitan clujean nu ar fi stârnit atâtea reacții. Or, comune acestora le este lipsa oricărui sentiment de dispreț față de Sibiu. Importanța Clujului este resimțită ca aparținându-i, ca fiindu-i proprie, iar nu luată altcuiva. Ridicarea metropolei din inima Transilvaniei în rang bisericesc semnifică în ultimă instanță împlinirea unui parcurs istoric de luare în posesie a unui teritoriu în care românii erau tolerați până acum aproape un secol doar la periferie. Nu trebuie să apelăm la retorica naționalistă, atât de păguboasă tocmai la Cluj, imediat după 1989, pentru a înțelege că recunoașterea bisericească a unei realități mult mai complexe face parte din ceea ce, folosind cuvinte aparent mari, reprezintă proiectul național al României moderne. Orbirea decidenților ecleziali de acum, exprimată în recentele decizii, este cu atât mai dureroasă cu cât Biserica noastră, autonomă și autocefală, a fost motorul emancipării naționale, inclusiv prin cultivarea sistemului mitropolitan care a permis menținerea unității de credință în ciuda dezbinării politice. Ignorarea sistematică a faptului că prin două Mitropolii prezența românilor și a ortodocșilor în Transilvania se exprimă mai puternic duce în cele din urmă la o absurdă și blasfemiatoare „concurență” între moștenirea lui Ștefan cel Mare, ctitorul episcopiei din Feleac, precursoarea directă a celei din Cluj, și moștenirea lui Andrei Șaguna, ambii canonizați de Biserica noastră.

În loc de concluzii: etica sinodală

Ceea ce a scos cel mai bine în evidență recentul conflict ortodoxo-ortodox este deficitul etic al unora dintre membrii Sinodului BOR. Abandonând schimbul de idei și opinii, nedorind să facă opoziție președintelui Sinodului, singurul abilitat să aibă o părere, unii membri sinodali au transformat consensualitatea în complicitate. Riscul este însă și mai mare. Din exterior văzând comportamentul sinodal, transformarea ierarhiei în oligarhie este cel mai nociv lucru care se poate produce. Așa cum în partidele politice, viciate de corupție și amatorism, singura „virtute” este loialitatea tribală („Cum doriți, șefu’!”), la fel, păstrând proporțiile și mai ales diferențele stilistice, par să se petreacă lucrurile și în Sinod. Invazia duhului politicianist este, în esență, marea ispită căreia trebuie să îi reziste ierarhii noștri. În ciuda comodității pe care o asigură folosirea clișeelor, fronturile din ierarhia Bisericii noastre nu sunt nici pe departe între „ecumeniști” și „tradiționaliști”. După ultimele evenimente, este cert că lupta se dă, de fapt, între bun simț și mitocănie, între cei cu frică de Dumnezeu și cei „neînfricați”. Trebuie, în fața acestui tablou, să ne smintim sau să ne pierdem credința? Nicidecum. Slăbiciunile slujitorilor Bisericii sunt cea mai mare dovadă că adevăratul cap al ei rămâne Hristos. Amin!