Criza în care se află majoritatea țărilor europene, dar și SUA, a adus la suprafața percepției publice o seamă de fenomene, a deconspirat mecanisme și a expus actori ai unui sistem financiar de care toți ne folosim, prin operațiuni mai mult sau mai puțin complexe, dar pe care puțini dintre noi îl cunoșteam cu adevărat. Confirmându-și propria etimologie, de moment de răscruce și de regândire, criza are meritul de a ne fi obligat să fim mai atenți, mai curioși, mai informați. Evident, tot criza este luată drept pretext pentru isterie, panică, angoasă și fatalitate, un amestec de sentimente deloc propice unei lecții conștient asumate. În mediul de afaceri și la etajele deciziei politice, criza funcționează nu de puține ori drept o sperietoare, un alibi perfect pentru a justifica decizii sau pentru a motiva amânarea lor. Cum ai privi situația, criza este în mod paradoxal motorul deosebit de puternic al unei epave în curs de scufundare. Doar viteza din ce în ce mai mare cu care se succed capitolele crizei mai menține la suprafață vasul avariat. Acostările de urgență de până acum, de la pachetul de măsuri la nivelul Uniunii Europene la programul gigantic de relansare aplicat de SUA, nu au reușit să pună ambarcațiunea pe linia de plutire. Mai devreme sau mai târziu, inevitabilul se va produce. Va fi război sau va urma un deceniu de sărăcire generală, vor fi rescrise regulile politice sau se va reveni la economia primară, de subzistență, din jurul casei – nu avem de unde să știm ce ne așteaptă. Ceea ce însă știm deja este cum s-a ajuns în acest impas. Fără a intra în dezbaterea economică propriu-zisă, inevitabil tehnică și oricum la îndemâna specialiștilor, să vedem împreună care ar fi concluziile de pe urma evenimentelor derulate până acum. Dincolo de trimiterea nemijlocită la situația actuală de la Atena, putem să ne ghidăm după structura tragediei grecești antice.

Așa cum se știe, tragedia greacă are două trăsături esențiale. Pe de o parte, firul epic al unei tragedii este suspendat brusc de evenimente conexe, având un caracter de aducere aminte, adică de actualizare nemijlocită a istoriei povestite pe scenă printr-un dialog dintre trecut și prezent. În cazul nostru, concret, criza începută la finele lui 2008 are antecedente deloc minore, pline de învățăminte. Dacă ar fi să ne limităm la criza din 1929, elementul declanșator pentru aceasta l-a constituit dimensiunea devenită incontrolabilă a volumului speculațiilor de la bursă, căderea dramatică a valorii acțiunilor, adică aducerea forțată la valoarea lor reală, ajungând să se reflecte asupra întregii economii care se vedea lipsită de resurse financiare, de capital, îndatorată și nevoită să recurgă la concedieri în masă. Altfel spus, în ciuda sănătății majorității ramurilor industriale din America epocii, în plin avânt, a unei piețe stabile de desfacere și a personalului calificat, dublat de o tehnologie de vârf, lipsa capitalului a paralizat producția, a dus la creșterea vertiginoasă a numărului șomerilor, cu tot cortegiul consecințelor sociale, a devalorizat moneda și a afectat substanțial întreaga evoluție economică a SUA și a Europei Occidentale până după cel de al doilea război mondial. Momentul 1929 ar fi trebuit să conducă, drept reacție, la articularea unui minim instrumentar financiar, economic și politic aplicabil în situații similare, greu de eliminat dintr-un joc economic unde speculația bursieră a ajuns, oricât de regretabil, sursă majoră de îmbogățire. Ceea ce s-a petrecut în ultima jumătate de secol, cu precădere începând cu deceniul al șaptelea, atingând cote inimaginabile în primii ani ai mileniului III, este exact contrariul. Trecând de la capitalismul de tip laissez faire de dinainte de 1929 la new deal-ul de după aceea și ulterior de la intervenționismul statului la noua strategie a Școlii de la Chicago, bazată pe credința nestrămutată în capacitatea de autoreglare a piețelor, ideologia economică a lumii vestice, transatlantice, a probat mai toate modelele posibile. Prețul îl reprezintă actuala criză la baza căreia stă pactul nescris dintre câștigul cu orice mijloace al mediului privat, culmea reprezentând-o așa numitele Hedgefonds, și impasibilitatea statului de drept, ajungând la tolerarea pe față a paradisurilor fiscale. O astfel de evoluție se traduce printre altele în cinismul bursier absolut ca trimiterea în șomaj a propriilor angajați să fie “recompensată” prin creșterea valorii acțiunilor unei firme, așa cum promisiunea unui câștig imediat și consistent să fie mai puternică decât toate riscurile la un loc, ajunse în cele din urmă parte a afacerii în așa măsură încât să fie vândute, declarat sau nu, de la o bancă la alta, cancerul speculativ cuprinzând astfel părți întregi din organismul financiar-economic. 1929 sau 2009, cauza rămâne neschimbată: lipsa de conștiință comunitară, de responsabilitate socială și de respect față de om a celor care fac bani din orice, inclusiv sau mai ales din credulitatea și apoi din neșansa altora.

Pe de altă parte, tragedia greacă cultivă soluțiile extreme, neașteptate, de aceea surprinzătoare, de sus în jos, dinspre Olimp către umanitate. Aplicată la criză, logica „tragică” este doar parțial valabilă. Întrebarea esențială rămâne: cine și cum plătește diferența de factură dintre ceea ce am cheltuit deja și ceea ce putem încă să producem? Aici îndrăznesc să avansez o teză „tare”: datoriile suverane ale statelor ilustrează nu doar mentalitatea clasei politice, indiferent de orientare, cât mai ales cultura consumistă încurajată insistent în deceniile din urmă. Nu doar familiile au făcut împrumuturi depășind puterea efectivă de plată, ci inclusiv guvernele. În mic sau în mare, raționamentul este identic. Iată de ce, cred că soluția nu poate fi decât de natură explicit non-economică, adică vizând schimbarea unui mod de a gândi și de a lua decizii. La urma urmelor, dacă actuala criză are un merit de necontestat, atunci acela este tocmai îndemnul, pe alocuri brutal, de a revizita fundamenele culturii private și publice pe care se sprijină societățile din spațiul euroatlantic. Am ajuns în situația de a ne întreba dacă mai putem continua ca și până acum, dacă nu cumva, la urma urmelor, schimbarea dramatică a regulilor jocului nu ar trebui secondată de o modificare pe măsură a ethos-ului celor care, azi și mâine, sunt capabili să influențeze arhitectura financiară a lumii. Cu alte cuvinte, finalul de an 2011 poate însemna începutul unei epoci dacă nu mai bune, în orice caz altfel.

Lumea credinței (decembrie 2011)

Imagine: http://www.sfin.ro