Acesta este numărul probabil al locuitorilor planetei la finele lui 2011. Nașterea Domnului Iisus Hristos coincide așadar anul acesta cu venirea pe lume a celui care, foarte probabil în Africa, va rotunji fără să știe statistica umanității. Potrivit unui studiu recent publicat de Institutul Național de Studii Demografice (Paris), realizat paralel cu cele similare făcute de ONU și Banca Mondială, viteza înmulțirii populației este deosebit de mare în ciuda conflictelor militare locale și regionale, din ce în ce mai numeroase, a catastrofelor naturale, a sărăciei sau a epidemiilor. Contrazicând flagrant ipoteza lui Malthus, potrivit căreia numărul locuitorilor creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, fapt care ar însemna, cinic formulat, că doar războaiele și alte fenomene distrugătoare în masă mai pot „regla” echilibrul demografic, iată că natalitatea este la cele mai înalte cote tocmai în zone dificile precum Africa subsahariană, Orientul Apropiat, India și chiar Afganistan. Simpla enumerare a țărilor cu cea mai mare densitate demografică, eterogene din punctul de vedere al condițiilor de viață, ne arată că nu putem identifica o regulă general valabilă, un raport univoc de cauzalitate. Astfel, cum era de așteptat, în fruntea clasamentului se află în continuare China (1,33 miliarde), urmată de aproape de subcontinentul indian (1,17 miliarde), pentru ca abia la o mare distanță să se poziționeze Statele Unite ale Americii (306,8 milioane), urmate de Indonezia (243,3), Brazilia (191,5), Pakistan (180,8) şi Nigeria (162,3). Aceste cifre nu sunt însă și indicatori ai creșterii demografice actuale, China, de pildă, având o stagnare vizibilă, asemeni SUA. Continentul african este de departe cel mai prolific, populația sa fiind estimat să crească în mai puțin de un secol, adică până în 2100, la aproximativ 4 miliarde. Datele studiului ne arată cât de razantă este curba ascendentă la nivel global și istoric. Dacă primul miliard a fost atins în 1800, cifra s-a dublat în mai puțin de un secol și jumătate după aceea, în 1930, pentru a ajunge alte trei decenii mai târziu la 3 miliarde. Între 1960 și 1974, adică în nici măcar două decenii, planeta număra 4 miliarde. În 1987 a fost atinsă limita de 5 miliarde. De atunci, din 12 în 12 ani, în 1999 și 2011, s-a mai adăugat câte un miliard. La sfârșitul secolului abia început, mai precizează studiul citat, cifra locuitorilor planetei va ajunge și poate va depăși 10 miliarde.

Ce implicații au aceste cifre? Este factorul demografic atât de important? Ei bine, nu doar cantitatea, numărul locuitorilor, este aici relevantă, ci nu în ultimul rând calitatea, identitatea noilor generații, modul cum populații întregi văd realitatea, o contestă și o modelează. Mai repede decât pe calea conflictelor armate, harta lumii este permanent redesenată demografic, nefiind vorba doar de rata nașterilor sau de gradul de îmbătrânire al populației, ci inclusiv de mișcările de imigrare și respectiv emigrare. Tributari imaginii statului național modern, centrat pe miezul său cultural și populațional istoric, perceput ca fiind imuabil, nu mai suntem conștienți că în plin secol XXI au loc adevărate migrații de la sud către nord și de la est la vest. Doar anul trecut, de pildă, aproape 200 000 de persoane au imigrat în Franța. Tot în 2010, Canada a oferit unui număr de 280 636 de imigranți rezidența permanentă. Asemeni plăcilor tectonice din geofizică, echilibrul social al lumii este rezultatul unor procese la mare adâncime care, episodic, erup la suprafață, lăsând în urmă noi forme de relief, noi situații. Pe lângă amploarea exploziei demografice din ultimele decenii și a fenomenului imigraționist, un alt factor care grăbește reconfigurarea reperelor știute până acum este globalizarea tradusă printr-o capacitate comunicațională și de transport fără precedent. Milioane de oameni se află zilnic în avioane, mașini sau trenuri, alte miliarde de contemporani transmit și primesc informații din toate punctele globului, participă indirect la evenimentele majore, urmăresc cu interes la televizor o nuntă regală sau se lasă cuprinși de febra unui campionat sportiv. Tuturor acestora se adaugă o categorie de „turiști” fără voie. Potrivit datelor Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, peste 40 de milioane au trebuit să își părăsească în 2010 țările de origine. Recentele răsturnări politice din Maghreb au avut printre altele și efectul îngroșării rândurilor refugiaților, dintre care nu puțini doresc să ajungă, la capătul unei traversări aventuroase a Mediteranei, în Europa.

Dinamica demografică este, cum am sugerat deja, orice altceva dar nu liniară. În timp ce pe continentul african asistăm la o adevărată explozie, în ciuda degradării condițiilor de viață oricum precare, Europa își confirmă din punct de vedere statistic poziția de „bătrân continent”. Pentru a parafraza un politician german, problema Europei în general este nu creșterea numărului populației planetei, ci scăderea alarmantă a numărului propriilor cetățeni. Evoluția demografică a ultimelor decenii, mai ales după cel de al doilea război mondial, arată foarte limpede cum odată cu creșterea nivelului de trai, a siguranței materiale și a speranței de viață, familia europeană s-a micșorat, copiii singuri la părinți devenind regula. Aceștia moștenesc în întregime resursele pe care altă dată le-ar fi împărțit cu frații lor, ceea ce le influențează mentalitatea și comportamentul. Contractul dintre generații este rupt și piramida populațională complet răsturnată, din ce în ce mai mulți vârstnici fiind în seama a din ce în ce mai puțini tineri. Însuși statul social european, admirat și invidiat de non-europeni, începe să prezinte simptomele suprasolicitării, sistemul medical sau cel al pensiilor fiind pe termen mediu în pericol să se prăbușească. În acest context, prezența imigranților, a turcilor în Germania sau a algerienilor în Franța, pentru a da doar două exemple, având familii mari și capabili să preia o serie de munci și servicii pe care „indigenii” nu mai sunt dispuși să le presteze, se dovedește o soluție de moment și o problemă de durată.

Chestiunea raportului dintre populațiile istorice și alogeni în țările europene având o etnogeneză complet diferită de cea a SUA, a Canadei sau a Australiei, construite oricum de la bun început pe fluxurile diferite de imigranți, este una dintre cele mai delicate de pe agenda publică. Dezbaterea provocată în spațiul de limbă germană, în urmă cu mai bine de un an, de cartea lui Thilo Sarrazin, al cărei titlu ar putea fi tradus cam așa: Germania se autodesființează. Cum ne jucăm noi cu propria țară (în original: Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen), a fost deosebit de sugestivă pentru mai multe fenomene în același timp: de la refuzul sistematic al clasei diriguitoare de a se confrunta obiectiv, dincolo de ideologie, cu problematica imigraționistă și cu limitele multiculturalismului de până acum la polarizarea excesivă prin cultivarea fie a unei corectitudini politice agresive, fie a unei xenofobii deopotrivă de violentă. Interesant este faptul că fronturile nu traversează doar comunitățile de străini, ci mai cu seamă peisajul politic autohton, disensiunea între stânga și dreapta fiind pe marginea măsurilor imigraționiste mai mare decât în legătură cu cele economice. Dezacordul îl regăsim inclusiv în discuția dacă Turcia trebuie sau nu să adere la UE. Un aspect important în toate aceste confruntări îl reprezintă fără îndoială identitatea religioasă a alogenilor. În discursul cercurilor islamiste din Germania sau din alte țări ale Europei de Vest, dar și din Bosnia sau Kosovo, se poate citi cel mai bine de ce este atât de mare distanța dintre imigrare și integrare. În orice caz, cu deja peste 12 milioane de musulmani în mai puțin de jumătate de secol, majoritatea născuți aici, Europa nu va putea ocoli această temă multă vreme de acum încolo.

România oferă din punct de vedere demografic o imagine foarte „europeană”. Pe de o parte, înainte de a ne bucura de standardele UE, dăm semne de îmbătrânire precum statele prospere. Potrivit datelor prezentate în iunie 2011 de Agenția Europeană de Statistică (Eurostat), populația României va ajunge în 2060 la aproximativ 17 milioane, ponderea bătrânilor urmând să fie peste media UE. La concluzii similare ajunge și raportul ONU publicat tot în vara anului acesta. Sigur, statistica este o știință a probabilităților calculate prin modele matematice, ceea ce însă nu înseamnă că tendințele descrise nu trebuiesc luate în serios. Pe de altă parte, românii sunt una dintre cele mai mobile națiuni. După 1989, exilul anticomunist s-a transformat rapid într-o diasporă economică, pe cât de puternică financiar pe atât de derutată în țesătura ei socială. Doar în cadrul UE trăiește o comunitate de aproape 3 milioane de români plecați. În anul economic de vârf 2008, românii din străinătate au transferat în țară peste 9 miliarde de dolari, una dintre urmările crizei de după aceea fiind înjumătățirea treptată a sumei. Costurile sociale sunt contradictorii: dorind să muncească pentru un viitor mai bun, părinții și-au lăsat copiii rudelor sau vecinilor din țară, fenomenul straniu al semi-orfanilor temporari fiind între timp intens mediatizat. Migrația forței de muncă se resimte acasă, la ora actuală România având, potrivit statisticii din august 2011 a Organizației Internaționale a Muncii, doar 53% din populație implicată într-un raport economic. Dacă scădem de aici pe cei aproximativ 1,5 milioane de angajați ai statului (la mijlocul lui 2010), pe șomeri și pe cei activi pe piața neagră a muncii, atunci avem imaginea reală a antreprenoriatului românesc la două decenii de la căderea comunismului.

2011 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre anul omagial (sic!) al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. În afara deja obișnuitelor simpozioane, mai mult sau mai puțin inspirate, un lucru este cert: majoritară fiind, Bisericii Ortodoxe îi revine o misiune spirituală și socială de o importanță capitală. Ceea ce în secolele trecute a fost lupta de apărare și apoi de emancipare națională este azi, în fața acestor date și tendințe demografice, necesitatea de a promova cultura vieții. Din păcate, mesajul anti-avort al Bisericii nu se face auzit suficient în societatea românească de azi. La fel, nu avem o voce distinctă, avizată și constructivă într-o perioadă de reformare a politicilor sociale, majoritatea măsurilor afectând de o manieră sau alta familia. În ciuda parteneriatului social dintre stat și cultele religioase, marile decizii se iau după criterii exclusiv contabile. La nivel pastoral, parohial, nu acordăm atenția cuvenită catehezei prenupțiale, Taina Cununiei fiind oficiată ca un serviciu contra cost, programat în consecință, iar nu ca încununare a unui parcurs spiritual al viitorilor miri și a nașilor sub îndrumarea preotului. Însuși faptul de a fi rupt Cununia de Liturghie este problematic și, la rigoare, împotriva spiritului canoanelor. Ca să nu mai amintim de transformarea și a momentului baptismal într-unul monden, fără nicio conotație mistagogică, de întărire în credință a familiei celui botezat. Toate aceste minusuri nu le putem îndrepta decât dacă ne asumăm în profunzime consecințele Nașterii Celui care a venit pe lume pe când populația era departe de primul miliard, dar când, iată, se făceau deja recensăminte și statistici. Sărbători fericite!

Renașterea 12/2011, p. 3