O știau deja foarte bine și grecii din antichitate: crizele sunt inevitabile în viața omului și a cetății, motiv nu de a le ocoli, ca și cum ar fi posibil, ci de a le asuma ca atare. Înțelesurile cuvântului krisissunt ele însele sugestive pentru amploarea și profunzimea stărilor pe cale le definesc. Dacă verbul din care provine, krino, înseamnă a judeca, a sta pe gânduri, a cântări mai multe opțiuni, a căuta o cale de mijloc, chiar a te certa cu cei de altă părere, a te măsura în argumente cu aceștia, substantivul krisis indică faza în care trebuie luată, după epuizarea procesului de analiză, o hotărâre irevocabilă, bună sau rea. Ieșirea din criză nu este rezultatul unei diplomații sau a unui compromis, ci consecința bătăliei câștigate sau pierdute. A te confrunta cu o criză reprezintă în acest orizont semantic un act de bărbăție, de determinare. Astfel, pentru Tucidide, „criza” în care se aflau grecii în relația cu perșii se va rezolva în cele din urmă pe câmpul de luptă. În școala de medicină a lui Hipocrate, criza indică momentul în care se decide asupra vieții sau morții pacientului, agonia în sensul propriu al termenului la capătul căreia boala este înfrântă sau înfrânge. În filosofia politică a lui Aristotel, criza desemnează actul găsirii și formulării normei de drept în urma consultării cetățenilor, orice punere ulterioară în discuție a ordinii existente declanșând automat o criză, adică reclamând o reluare din altă perspectivă a argumentelor până atunci valabile. În greaca Noului Testament, unde atât verbul krino cât și substantivul krisis apar de peste 150 de ori, semnificația suportă o îmbogățire și aprofundare de proporții. Preluând din limbajul și mentalitatea iudaică dubletul a judeca (în sensul gândirii) – judecată (în sensul unei hotărâri juridice), primii autori creștini dau judecății un sens apăsat eshatologic. Legalismul veterotestamentar este în linii mari păstrat, de unde și îndemnul repetat al Mântuitorului și al Apostolilor de a respecta legea profană, însă acesteia din urmă îi este mereu contrapusă judecata lui Dumnezeu, la finele istoriei, în lumina căreia sunt proiectate faptele juste sau injuste din viața de aici. În alți termeni, până la Judecata de Apoi, umanitatea trăiește oricum într-o stare de criză și de așteptare a ultimeikrisis, a verdictului. Este maniera creștină cea mai adecvată de a defini starea căzută a omului și de a reînnoi promisiunea pe care acesta o primește prin Hristos de a ieși, printr-o definitivă și lămuritoare judecată, din criza diferenței dintre vocație și realitate, dintre virtute și păcat (cf. Romani 8, 11).

În această logică, a crizei ca element definitoriu al existenței, ca îndemn la gândire și la sfințirea vieții, înțelegem mai bine tristețea unui părinte din Patericul egiptean care se plângea ucenicului că a fost părăsit de Dumnezeu. „Cum așa? De unde știi asta?”, întrebă acesta cu uimire. „Cum să nu știu?! Nu mai am de ceva vreme nicio încercare (scil. criză)!”, răspunse bătrânul. Ei bine, dată fiind actuala criză financiară, transformată într-una economică, socială și politică, nu ne putem considera părăsiți de Dumnezeu. Dimpotrivă! Pedagogia momentului de cumpănă prin care trecem este evidentă, măcar să avem capacitatea de a învăța cu adevărat. Să ne întrebăm așadar care ar fi posibilele lecții ale crizei, foloasele ei. Să vedem ce a scos criza, adică momentul de judecată, la iveală în modul de funcționare de până acum al lumii. Ce sau mai curând cine se face vinovat pentru abuzurile și înșelăciunile care au ruinat economii întregi și au produs un val uriaș de perdanți? Cât de puternic este banul și cât de slabă poate fi instanța politică de s-a ajuns aici? Cine pe cine a trădat? Finanțele pe cei care lucrează în economia directă? Clasa politică pe alegătorii care acum plătesc costurile unor decizii pe care nu ei le-au luat? Este cumva capitalismul la capătul resurselor sale? Avem o alternativă la sistemul financiar-economic propagat de lumea vestică în ultimele secole? Dacă da, cum arată? Dacă nu, ce este de făcut pentru a repara sistemul actual? În fine, care sunt consecințele pe termen lung pentru România? Mai este posibilă prosperitatea într-o țară precum a noastră? Este criza noul nume al tranziției?

Înainte de a răspunde la oricare dintre întrebările deja formulate sau la altele posibile, să ne lămurim asupra unui aspect aparent teoretic, însă esențial pentru înțelegerea vârstei ideologice și istorice în care ne aflăm. Cât mai simplu formulat, criza financiară actuală ilustrează, alături de alte crize, de la cea ecologică la cea a alimentelor, că rațiunea sub tutela căreia se plasează cu mândrie modernitatea nu generează de la sine moralitate. Complexitatea organizațională, juridică și tehnică a unui sistem precum cel bancar nu se regăsește în mecanisme, deopotrivă de complexe, care ar trebui să asigure compatibilitatea socială, transparența și să împiedice frauda de la prima tentativă. Astfel de sisteme, cu mii de angajați, operând cu sume uriașe, reprezentând miezul economiei mondiale și dictând la rigoare echilibrul geopolitic al lumii, sunt deosebit de fragile din punct etic. Puterea lor, reală sau prezumată, este atât de mare încât se dispensează de cenzura bunelor practici, așa-zisele comisii de deontologie fiind de regulă simple întâlniri de club între conducători. Aroganța mediului financiar, format din bănci, burse, fonduri de investiții, asigurări și altele asemenea, este nu doar pe măsura salariilor, dar mai ales pe măsura impenetrabilității, a barierelor pe care știe să le pună consecvent în raport cu proprii clienți, transformați în prizonieri, sau cu mediul politic, devenit dependent. În spatele rigorii și a preciziei, a virgulei dintre zecimală și sutime, s-a construit un univers unde domină impresia, zvonul, tendința vagă, informația inoficială, riscul, panica, isteria, încrederea sau opusul ei, adică unități de măsură cu totul altele decât cele strict raționale, predictibile și lipsite de echivoc. Pentru a parafraza titlul unei celebre cărți în domeniu, am ajuns în faza capitalismului de cazino (casino capitalism), ruleta rusească fiind metoda predilectă a investitorilor și a creditorilor în egală măsură. Pe scurt, avem de-a face, pentru a cita un alt titlu de volum, cu o iresponsabilitate structurată (Strukturierte Verantwortungslosigkeit), existentă latent și devenită vizibilă abia în vremuri de criză.

La întrebarea legitim și frecvent formulată legată de originea crizei și de responsabilitatea actorilor financiari, răspunsul este uimitor. În raportul de peste 600 de pagini, publicat la începutul lui 2011 și întocmit la cererea Congresului american de către Financial Crisis Inquiry Commission, formată din 6 democrați și 4 republicani, sunt reconstituite pas cu pas, la capătul a nu mai puțin de 700 de audieri a persoanelor implicate, din finanțe și politică deopotrivă, etapele care au dus la actuala criză. Concluzia: momentul a fost “pregătit” direct de către jucătorii de pe piața de capital și indirect de către mediile politice, deloc dispuse să intervină corectiv. Un rol nefast îl joacă în această arhitectură agențiile de rating, instanțe autoinvestite de al căror placet depinde soarta la propriu a economiilor naționale datorită impactului “notelor” date de ele și a reacției piețelor de capital. Toate aceste agenții, la unison, nu au văzut niciun semn prevestitor al dezastrului. Raportul dedică zeci de pagini consistente chestiunii impasului subprimelor (subprime mortgage crisis), arătând în detaliu gafele decidenților politici, inclusiv a administrației Clinton, în 2000, și reacțiile improprii ale băncilor dominate exclusiv de dorința câștigului cu orice preț, inclusiv cu acela al “împachetării” și vinderii mai departe a creditelor neperformante, un gest de infectare cu bună știință a instituțiilor financiare din lumea întreagă. Documentul denunță fără rezerve mitologia crizelor financiare ca fenomene cvasi-naturale, imposibil de anticipat și care, în consecință, trebuiesc acceptate ca atare. Fără a intra aici în detaliile tehnice ale unei analize la îndemâna mai curând a economiștilor, ceea ce se poate înțelege din rezultatele anchetei este altceva, mai grav. Chiar dacă Raportul anunță trimiterea actelor către organele de justiție, demers care prinde contur deja, nimeni nu trebuie să se teamă. Criza financiară este o crimă fără criminali. Probabilitatea ca cineva să plătească personal pentru acțiunile sale este aproape zero. Luate fiecare în parte, detaliile sunt acoperite juridic, doar rezultatul, adică actuala criză, fiind discutabil, o demonstrație a modului de a raționa irațional, de a fi „corect” fără etică, de a fura fără să fii hoț, de a fi prosper cheltuind banii altora.

Dacă nu putem și, cum se pare, nici nu trebuie să aflăm cine este vinovat pentru criză, cel puțin să vedem de aproape ce anume stă la capătul lanțului de procese și decizii cu deznodământul știut. Tot foarte pe scurt și încercând să sintetizăm mai multe opinii avizate din domeniu, criza de acum a fost cauzată de primatul excesiv, discreționar, al virtualului asupra realității. Speculația a fost mai importantă decât plusvaloarea rezultată prin munca nemijlocită. Nu este, de fapt, deloc surprinzător că domeniul în care criza s-a făcut pentru prima dată simțită în SUA a fost cel imobiliar. Ar fi de ajuns să ne gândim inclusiv la piața apartamentelor și a terenurilor din România de dinainte de 2009, la prețurile total „inflamate”, fără nicio legătură cu puterea reală de cumpărare și cu productivitatea economică, dovadă gradul de îndatorare actual al populației și cuantumul restanțelor. Un element suplimentar care a agravat criza, prelungind-o, îl reprezintă datoriile suverane, adică datoria externă a statelor. Faptul că Grecia a fost țara care a dat startul în acest segment financiar este, la rigoare, o chestiune secundară, alte țări, mai puternice, având datorii cu mult mai mari, dar și un PIB pe măsură. Important este aici raportul dintre economia locală și devizele de care se folosește, drama grecească fiind preludiu la drama monezii unice europene. Or, din acest punct de vedere, Grecia a fost folosită de către speculatori drept un posibil cal troian în zona euro. Nu este mai puțin adevărat că, la nivel de bonitate, Grecia oferă încă prea puține garanții că ar fi în stare să își plătească într-un orizont de timp rezonabil datoriile, fapt care întreține „nervozitatea” pieții financiare și presează decidenții politici europeni aflați în situația să practice o solidaritate pragmatică. Tot de domeniul evidenței este însă și slaba conștiință fiscală a majorității grecilor, campioni în eludarea responsabilității față de stat, adepți ai unei cetățenii fără obligații și ai traiului bun fără grija față de binele comun. Acesta a fost, în esență, mesajul critic adresat propriile credincioși de către Biserica Ortodoxă din Grecia prin scrisorile pastorale din martie și octombrie 2010.

Ce am putea înțelege din toate acestea în cheie social-teologică? Mai multe. Ne oprim, în loc de concluzie, doar la două teme de reflecție. Prima a fost deja amintită: consumismul exacerbat. Nu doar bugetele de familie, dar iată că finanțele unor state întregi suferă de pe urma mentalității lui carpe diem. Lipsa echilibrului dintre, contabilicește spus, încasări și cheltuieli denotă o așezare interioară deficitară pentru care Evangheliile și tradiția patristică au un nume: păcatul. Acesta se manifestă în toate articulațiile crizei: de la dorința nesăbuită de a avea mai mult decât îți permiți la ruperea contractului cu generațiile viitoare, cărora le lași drept „moștenire” plata datoriilor, de la speculația pe seama altora la lipsa solidarității. A doua temă este legată de scopul propriu zis al actului economic-financiar în general și poate fi articulată sub forma unei întrebări aparent simple: unde este omul? Ajuns să fie o cantitate neglijabilă și la nevoie o simplă victimă colaterală a sistemelor atotputernice, omul nu mai contează. Absența unei minime antropologii în mecanismul uriaș al raporturilor comerciale și bancare explică, la urma urmelor, de ce această criză este atât de dureros resimțită și alimentează sentimentul singurătății, al abandonului, fapt care se regăsește în mai toate statisticile recente cu boli psihice din lumea euroatlantică. Măcar aceste două teme, luate în serios și abordate inclusiv din punct de vedere spiritual, ar putea da un sens crizei, dezvăluind astfel foloasele ei.

Renașterea 11/2011, p. 3

Foto: Dumitru Cotelea

În legătură cu subiectul, vezi:

Radu Preda, „Criza financiar-economică și reacțiile Bisericilor Ortodoxe locale. O panoramă social-teologică“,Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxa 1 (2011), pp. 145-164. În format electronic, vezi studiul la adresa: http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/component/content/article/3-noutati/181-criza-in-lectura-social-teologica, accesată la 1 octombrie 2011.