Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Facultatea de Teologie Ortodoxă

Catedra de Teologie Socială
Titular: Radu Preda

O nouă disciplină teologică Cursul de teologie socială ortodoxă este rezultatul aplicării Declaraţiei de la Bologna (19 iunie 1999) privind omogenizarea structurilor academice europene. Această reformă structurală a atras după sine obligativitatea teologiei academice româneşti de a preciza care îi sunt instrumentele proprii în cazul dublelor specializări. Pledând pentru revizuirea modului cum acestea erau practicate până de curând, aplicarea consecventă a principiilor Declaraţiei de la Bologna face ca secţia Teologie-Asistenţă Socială să nu mai poată fi numită astfel, adică să fie o simplă punere-împreună a două trunchiuri de discipline de la două Facultăţi diferite, de la Teologie şi Asistenţă Socială, ci să reflecte o abordare proprie, inexistentă la alte Facultăţi. Aşa s-a ajuns la reformularea secţiei şi în acelaşi timp la promovarea unei noii discipline care dă şi numele specializării: Teologia Socială Ortodoxă.

Acest efect pozitiv înseamnă practic deschiderea unui orizont complet nou pentru articularea în cunoştinţă de cauză şi în posesia unei legitimităţi academice a mesajului public al Bisericii. Mai înseamnă scoaterea preocupării sociale din sfera exclusivă a diaconiei/filantropiei ca asistenţă a marginalilor societăţii şi repunerea teologiei într-un raport reconsiderat cu celelalte discipline profane care se ocupă de fenomenele spaţiului public. Pandant la doctrina socială catolică şi la etica creştină protestantă, teologia socială ortodoxă este o noutate metodologică şi de viziune care se bazează însă pe datele Tradiţiei şi istoriei eclesiale de până acum, adică reconstituie şi sistematizează etica implicită a Bisericii de Răsărit.

Noua disciplină teologică vine într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Nu întâmplător, una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului (celui autoritar mai ales). Acest paradox al unei „Ortodoxii politice” neimplicate însă social a devenit între timp şi pentru teologii răsăriteni o întrebare şi o provocare deopotrivă. Pe de o parte nu pot fi tăgăduite precedentele sociale ale Ortodoxiei, începând cu mult citata „Vasiliadă” şi ajungând la proiectele filantropice de azi, majoritatea acestora nemediatizate suficient. Pe de altă parte nu poate fi ignorat faptul că raportul Ortodoxiei cu politica rămâne unul dintre cele mai complexe şi dificile capitole. Recent încheiata perioadă comunistă a adăugat pagini pline de contradicţii, de cedări şi trădări, acte de sfinţenie şi de laşitate în egală măsură.

În post-comunism, chestiunea implicării şi relevanţei sociale a Ortodoxiei, a rolului ei modelator şi formator, înainte de toate în ţările unde este majoritară, este cu atât mai importantă cu cât, aşa cum arată cazul României, instabilitatea politică, deficitul de democraţie, corupţia endemică şi întreg cortegiul de fenomene conexe par să corespundă în profunzime unei mentalităţi care nu se poate schimba doar prin fonduri europene, legi sau regulamente. Nu puţini sunt teologii şi politologii apuseni care, fără să pretindă despre ţările lor că ar fi lipsite de defecte, se întreabă şi ne întreabă în ce relaţie stă caracterul majoritar al Ortodoxiei în Europa de Est cu cel majoritar al corupţiei din aceeaşi zonă. Un posibil răspuns ar putea să îl ofere noua disciplină a teologiei sociale ortodoxe. Măcar şi pentru faptul că nici teologul ortodox nu poate ignora la nesfârşit schizofrenia din ce în ce mai mare dintre idealul spiritual şi realitatea imediată, dintre orto-doxia declarată şi orto-praxia frecvent suspendată.