Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat nu doar pentru actorii politici un moment de re-orientare masivă, ci în egală măsură pentru actorii economici, pentru societatea civilă, pentru mediul academic şi nu în ultimul rând pentru cel eclezial. Schimbarea de paradigmă a fost completă. Cele două decenii trecute deja au arătat însă cât se poate de clar că ritmul revizuirii mentalităţilor, a categoriilor de gândire, a orizontului de aşteptări, a principiilor şi a valorilor este mult mai lent decât cel al trecerii de la o formă de guvernare la alta, de la un statut politic la altul. În diferite stadii şi la intensităţi variate, toate ţările ex-comuniste au făcut experienţa formelor în căutarea fondului, a armonizării idealului cu realitatea, a calendarului cu istoria. Tranziţia a solicitat la maxim structurile sociale, a provocat capacitatea de adaptare şi a lezat sensibilităţile Europei de Est. Anvergura fenomenului poate fi văzută inclusiv în prelungirea acestuia şi după data simbolică a aderării, în 2004 şi 2007, a celor zece state est-europene la Uniunea Europeană. Aşa cum căderea comunismului politic nu a însemnat dispariţia peste noapte a efectelor comunismului ca atare, nici aderarea la UE nu a însemnat încheierea definitivă şi fără rest a tranziţiei. Implementarea standardelor europene în cele mai variate domenii, de la industria alimentară la materialele de construcţii, aplicarea consecventă a regulilor comunitare, reformarea bazei legislative şi a aparatului justiţiei, respectarea drepturilor omului şi plata directă de către stat, prin deciziile în acest sens ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pentru cazurile de încălcare a acestora – iată doar câteva argumente care ilustrează dinamica continuă a unei tranziţii devenite între timp un anevoios proces de integrare.

Căderea comunismului în Europa de Est a însemnat nu doar pentru actorii politici un moment de re-orientare masivă, ci în egală măsură pentru actorii economici, pentru societatea civilă, pentru mediul academic şi nu în ultimul rând pentru cel eclezial. Schimbarea de paradigmă a fost completă. Cele două decenii trecute deja au arătat însă cât se poate de clar că ritmul revizuirii mentalităţilor, a categoriilor de gândire, a orizontului de aşteptări, a principiilor şi a valorilor este mult mai lent decât cel al trecerii de la o formă de guvernare la alta, de la un statut politic la altul. În diferite stadii şi la intensităţi variate, toate ţările ex-comuniste au făcut experienţa formelor în căutarea fondului, a armonizării idealului cu realitatea, a calendarului cu istoria. Tranziţia a solicitat la maxim structurile sociale, a provocat capacitatea de adaptare şi a lezat sensibilităţile Europei de Est. Anvergura fenomenului poate fi văzută inclusiv în prelungirea acestuia şi după data simbolică a aderării, în 2004 şi 2007, a celor zece state est-europene la Uniunea Europeană. Aşa cum căderea comunismului politic nu a însemnat dispariţia peste noapte a efectelor comunismului ca atare, nici aderarea la UE nu a însemnat încheierea definitivă şi fără rest a tranziţiei. Implementarea standardelor europene în cele mai variate domenii, de la industria alimentară la materialele de construcţii, aplicarea consecventă a regulilor comunitare, reformarea bazei legislative şi a aparatului justiţiei, respectarea drepturilor omului şi plata directă de către stat, prin deciziile în acest sens ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), pentru cazurile de încălcare a acestora – iată doar câteva argumente care ilustrează dinamica continuă a unei tranziţii devenite între timp un anevoios proces de integrare.

În contradicţie cu tezele mai vechi despre cursul inevitabil al secularizării ca fenomen de “dezvrăjire” iremediabilă a lumii, ceea ce ar fi dus la pierderea rezonanţei sociale a sacrului, tematica religioasă este prezentă în mod constant pe agenda dezbaterilor publice la nivel internaţional. Nici în spaţiul nostru, în cele aproape două decenii de la căderea comunismului, relaţia generică a cultelor religioase între ele şi a acestora, colectiv sau fiecare în parte, cu puterea politică, cu statul, nu a încetat să intereseze opinia publică şi pe cercetătorii domeniului deopotrivă. În plus, etapele prin care au trecut proiectele succesive ale Legii cultelor, vizita lui Ioan Paul II, schimbările la vârf în Biserica Ortodoxă din România, scandaluri precum Tanacu, chestiunea colaborării, reale sau presupuse, a ierarhiei ecleziale (indiferent de confesiune) cu fosta poliţie politică a regimului comunist, polemica din jurul prezenţei icoanelor în şcolile de stat, utilizarea ilicită a argumentului religios în discursul electoral, implicarea discutabilă a clerului în politică, polarizarea masivă produsă de înţelesurile opuse date ecumenismului – aceste teme, alături de altele, au întreţinut viu interesul pentru fenomenul religios în societatea românească post-comunistă. Tema numită “Biserică”, fiind avută în vedere mai ales cea ortodoxă majoritară, s-a vândut bine din punct de vedere mediatic. Polemicile şi acuzele, scenariile şi opiniile, ipotezele şi dezvăluirile, comentariile pertinente şi cele superficiale deopotrivă au ocupat în mod constant paginile ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor şi radiourilor, au încins forurile de dialog pe internet şi au alimentat bloggosfera.