După ce am trecut în revistă principalele documente din ultimele două decenii care au abordat chestiunea crimelor şi a ideologiei comunismului, de la Declaraţia de la Copenhaga din 1990 la cea de la Vilnius din 2009, concluziile nu sunt deloc încurajatoare. Să amintim pe scurt doar trei dintre acestea.

În primul rând, constatăm la o primă lectură a documentelor lipsa unui consens etico-politic asupra necesităţii şi a modului de condamnare a gravelor încălcări ale dreptului omului pe întreaga durată a regimului comunist. De aici decurge paradoxul de a avea o serie de condamnări, mai mult sau mai puţin explicite, ale crimelor comunismului, dar nu şi a ideologiei care le-a făcut posibile. Fractura dintre cauză şi efect este atât de mare încât ea face posibilă, mai departe, distincţia profund discutabilă dintre „comunismul democratic” din Est şi cel totalitar din Vest. Rezultatul, cum am văzut, se poate observa în recrudescenţa politică a fondului ideologic comunist în forma unor noi partide de succes precum Die Linke din Germania acestor ani, a formaţiunilor care se revendică expres din tradiţia comunistă şi care sunt/au fost la putere în Bielarusia, Ucraina, Rusia sau Moldova sau a neo-revoluţiilor de genul celei în curs în Venezuela lui Hugo Chávez, pentru a nu mai vorbi despre metamorfozele comunismului chinez capabil să integreze spiritul totalitar cu avantajele economiei de piaţă. Efectele acestei complicităţi se mai văd şi în lipsa de preocupare a social-democraţiei din ţările postcomuniste, articulată de regulă în jurul unor politicieni ai fostului regim totalitar, de a se delimita de extrema stângă şi de a promova astfel o asumare matură a istoriei. Acest lucru este deosebit de grav deoarece acreditează ideea că doar extrema dreaptă este nocivă, în timp ce extrema stângă se bucură de simpatia implicită a celor care sunt gata să îi ierte erorile de dragul scopului nobil pe care proclamă că îl urmăreşte. În această optică, problema condamnării comunismului devine secundară, dacă nu chiar de-a dreptul irelevantă pentru „mersul înainte” al societăţii.

În al doilea rând, am fi sperat ca odată cu demascarea totalitarismului şi condamnarea crimelor comunismului se va trece la identificarea responsabilităţilor şi culpabilităţilor celor care le-au comis. Dimpotrivă. Ironie a istoriei sau neputinţă a  prezentului, la adăpostul drepturilor omului pe care mai bine de jumătate de secol le-au contestat, foştii slujitori ai regimului totalitar comunist se bucură de o amnistie generală tacită. La finalul războiului rece, ştim foarte bine cine a pierdut, victimele, şi cine a câştigat, torţionarii. În plus, pe fundalul acestui compromis nemărturisit, a fost posibilă subminarea cu succes a structurilor statului de drept prin perpetuarea în poziţiile importante a unor oameni marcaţi iremediabil de mentalitatea şi tehnicile statului poliţienesc. De la politică la economie şi de la mass-media la mediile academice, schimbarea de paradigmă nu s-a produs decât într-o proporţie prea mică pentru a vorbi despre trecerea cu adevărat la un model social democratic. Deficitul real de democraţie al majorităţii ţărilor postcomuniste de datorează aşadar nu atât incapacităţii respectivelor societăţi de a învăţa regulile menite să le asigure realizarea binelui comun la care în mod natural aspiră, cât mai ales rezistenţei acelei forma mentis specifice clasei diriguitoare incompatibile cu pluralismul opiniilor, transparenţa deciziilor şi rigorile legii. Amestecând de la bun început puţinul nou cu foarte mult vechi, departe de a însemna o cezură istorică, tranziţia postcomunistă s-a dovedit a fi mai curând un masiv proces de transfer dintr-un regim în altul al aceloraşi resurse umane şi materiale. Aşa se explică deturnarea sensului exerciţiului democratic de la menirea lui genuină – asigurarea succesiunii prin alegeri a partidelor politice, astfel încât niciunul dintre acestea să nu se eternizeze prin monopolizarea puterii – şi transformarea acestuia în confirmare electorală a abuzului şi a corupţiei. O astfel de instrumentalizare oligarhică a mecanismelor democratice explică de ce în două decenii nu a fost începută înnoirea cu adevărat a clasei politice. Un bilanţ mai cinic nu îşi putea imagina nimeni în zilele de euforie din 1989/1990.

În al treilea rând, datorită contestării omologării totalitarismului nazist cu cel comunist, memoria europeană riscă să rămână divizată şi la început de secol XXI, continuând şi chiar adâncind de o altă manieră, mult mai gravă, polaritatea specifică războiului rece. Procedând astfel, ar fi pentru prima dată în istoria ei când Europa ar refuza să îşi asume propriul destin. Este profund european să nu ignori experienţele, oricât de neplăcute şi oricât de stânjenitoare, să îţi pui întrebări, să cauţi răspunsuri, să fixezi simbolic, în arta de tot felul, de la cea fragilă, pe hârtie sau pânză, la cea masivă, în piatră şi marmură, ceea ce ai învăţat din propria istorie, iar această memorie multistrat a Europei, vizibilă la tot pasul, dă măsura unicităţii ei printre culturile lumii. Or, ce semnificaţie reală ar mai avea discursul despre proiectul european, dacă aproape jumătate dintre ţările continentului ar fi excluse din memoria comună a suferinţei? Cum am mai putea spera într-o identitate europeană, bazată pe valori comune, dacă unii ar fi obligaţi să îşi uite istoria de dragul istoriei altora? Poate, la orizontul dramelor care au brăzdat chipul Europei în ultima sută de ani, funcţiona o ierarhie a crimelor, unele fiind mai importante în comparaţie cu altele, mult mai puţin semnificative sau chiar neglijabile? De la ce număr în sus este un genocid „valabil”? Nu a făcut, la urma urmelor, suferinţa milioanelor de est-europeni, obligaţi peste noapte să se supună unei ideologii de import, posibilă prosperitatea altor milioane de vest-europeni? Deloc retorice, aceste întrebări dau măsura dilemei etice în care se complac de două decenii încoace diriguitorii politici ai Europei şi din care nu pot ieşi decât folosind o măsură corectă de evaluare şi asumare a istoriei recente.

În fine, ajunşi aici, să răspundem la o ultimă întrebare pe care probabil unii dintre cititorii acestor pagini au formulat-o deja: ce relevanţă ar avea, la două decenii distanţă, condamnarea crimelor şi ideologiei comunismului pentru drumul actual şi viitor al Europei? Nu s-au prescris faptele? Mai schimbă cu ceva datele istoriei faptul că un general în pragul morţii înfundă închisoarea (atunci când nu joacă la cazinou)? Ei bine, aşa cum am încercat să sugerăm mai sus, nu doar că un trecut necunoscut şi neasumat riscă să se repete, dar revenirea lui poate lua forme noi, derutante, de nerecunoscut ca atare şi de aceea foarte eficace, capabile să distrugă din temelie noua construcţie la care Europa postcomunistă s-a angajat, cu întârzierile şi poticnelile ştiute, în urmă cu douăzeci de ani. Simplu spus, nu are cum să ne fie mai bine în viitor dacă nu ştim de ce ne-a fost rău în trecut, aşa cum nu putem preţui cu adevărat libertatea dacă nu cunoaştem opusul acesteia. În cheie social-teologică, renaşterea morală a ţesutului social nu poate fi bazată pe amnezie. Nu este deloc întâmplător că una dintre primele măsuri de siguranţă luate de vechea-noua nomenklatură a fost diabolizarea memoriei prin denunţarea acesteia ca depozit de latente dorinţe de răzbunare. Toate luările de poziţie împotriva legilor lustraţiei s-a bazat pe această lectură viciată a rolului memoriei în istoria recentă şi prezentă a societăţii. Se continua astfel strategia comunismului însuşi care dorea realizarea omului nou înainte de toate prin dezrădăcinarea lui istorică. Apocalipsă răsturnată, comunismul era noutatea prin excelenţă, neprecedată şi neurmată de cât de sine, motiv pentru care eşecul lui (provizoriu!) trebuie învăluit într-un nor dens care se retrage în straturile superioare ale atmosferei istoriei. Dezlănţuirea violentă a mitului comunist ar fi trebuit, în această optică, să se încheie precum o poveste, cumva imprecis, incert. Un vag happy end („şi au trăit până la adânci bătrâneţi”) ar fi trebuit să ţină loc de morală. Cu alte cuvinte, departe de a fi o luptă pentru putere sau un instrument vindicativ, miza condamnării condamnării crimelor şi ideologiei comunismului este în cele din urmă una împotriva uitării forţate. Aşa cum spaţiul liturgic al Bisericii este unul de întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre deja şi nu încă, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ceea ce se reflectă printre altele în chiar gestul de penitenţă al omului mărturisindu-şi păcatele trecute pentru a începe o viaţă nouă, tot astfel, la nivelul unei comunităţi întregi, pagina istoriei nu are cum să fie întoarsă fără a şti ce stă scris pe ea. A nu uita înseamnă astfel a şti ceea ce doreşti să realizezi în viitor.

Text publicat în Tribuna 178 (2010), pp. 22-23.