Înainte de orice, pentru a preîntâmpina eventualele aşteptări pe care nu am cum să le onorez:  nu pretind că sunt un cunoscător sistematic al universului de gândire al lui Petre Ţuţea. Îmi lipseşte competenţa filosofică de rigoare. Nu sunt adică nici ţuţolog şi cu atât mai puţin un ţuţoman.  Şansa de a fi locuit o vreme cu el, elev fiind pe atunci, şi de a mă fi văzut astfel în vecinătatea unui om ale cărui contururi le-am conştientizat abia treptat, s-a tradus, ca semn de recunoştinţă, în tentativa din Jurnal cu Petre Ţuţea de a oferi o imagine a gânditorului din Cişmigiu şi mai deloc a celui care, atunci ca şi acum, nu a fost decât un martor al ideilor sale. Pe parcursul celor aproape două decenii trecute deja de la publicarea cărţii am avut ocazia să văd confirmate unele dintre zicerile de duh ale lui Ţuţea, să constat cât de fragilă este la noi posteritatea marilor nume, cât de neloială şi de agresivă este concurenţa pseudo-modelelor, indiferent de domeniul în care acestea îşi impun normativitatea. Or, tocmai asupra acestei calităţi de model veritabil a lui Ţuţea aş dori să mă opresc şi să pătrundem împreună în logica unui tip de memorie pe cale de dispariţie într-o epocă a consumului frenetic de informaţii dintre cele mai amestecate, asaltându-ne zilnic şi nelăsându-ne cu niciun chip  răgazul asimilării profunde şi nici pe cel al distanţei critice. Eterogenă din punct de vedere calitativ, multă din punct de vedere cantitativ şi nemijlocită din punct de vedere tehnic, informaţia ajunge în cele din urmă să ne consume ea pe noi, să ne ia în posesie şi să ne dicteze reacţiile, gusturile, opţiunile.

În comparaţie cu mecanismele prin care astăzi apar şi dispar „numele” sau „personalităţile”, Ţuţea vine la propriu din altă lume. Este vorba despre diferenţa nu doar de tehnică, dintre vechea maşină de scris şi calculator, ci mai ales de discernământ, de folosirea unor anumite criterii. Cum deja am sugerat, în comparaţie cu facilitatea mediatică de azi, necesitând un efort de „îmblânzire” pe măsura forţei sale extraordinare de a impune mode şi agende de discuţie de la o zi la alta, epoca socială şi culturală a generaţiei lui Ţuţea pretindea din partea oamenilor ei valoroşi un exerciţiu pe termen lung. În afară de succesul spontan pe care, atunci şi acum, îl rezervă literatura autorilor, de unde şi tentaţia literară care domină cultura noastră modernă în detrimentul construcţiilor de idei, notorietatea şi omologarea ca valoare certă erau rezultatele unui drum anevoios. Cursul la catedră, cartea de opinie, articolul de ziar, conferinţa pentru marele public, prezenţa de spirit în cercurile de prieteni şi cunoscuţi, fidelitatea faţă de principii, umanitatea practicată cotidian, angajamentul civic, nu rareori chiar şi de partea unor oferte politice discutabile – toate acestea şi multele altele încă defineau un nume sau o personalitate. Prin exerciţiul unuia sau altuia dintre genuri, nu de puţine ori a mai multora la un loc, tipologia universitarului eseist fiind larg răspândită, profilul gânditorului sau al omului de ştiinţă se impunea treptat, asemeni dezvelirii lente a unei statui. De la un an la altul, profilul, mai mult sau mai puţin monumental, al unui autor devenea mai clar şi prezenţa lui imposibil de ignorat. Evident, aici ajungeau că concure mai multe instanţe şi să contribuie mai multe realităţi. Simplul şi esenţialul fapt de a fi o cultură cu adevărat sincronizată cu restul lumii făcea posibilă opera respirând dimensiunea locală şi internaţională deopotrivă, numărul autorilor români „branşaţi”, mai mult sau mai puţin cunoscuţi azi, fiind impresionant. Este suficient să parcurgi sumarul câtorva mari reviste din epocă, de la Roma sau Paris, pentru a vedea că, bursieri sau tineri cercetători, românii erau parte a discuţiei mondiale în domeniile lor. În plus, în ţară, aveam în mai toate ştiinţele publicaţii unde se practica recenzia promptă şi necruţătoare, se sancţiona plagiatul sau platitudinea (şi ea un păcat în sine!), se încuraja promisiunea şi se onora excelenţa. Inclusiv mediul teologic avea o astfel de instanţă critică în paginile revistei Predania, de pildă, unde erau spuse pe nume metehnelor scolasticizante ale unei teologii lipsite de duh.

Astăzi, în ciuda mijloacelor tehnice de comunicare şi călătorie şi a libertăţii recâştigate în 1989, sincronizarea culturală a României este mai curând o pretenţie, decât o realitate. În fapt, ceea ce te uimeşte, revenind după câteva luni sau doar câteva zile de absenţă din ţară, este agenda complet alta a mass-mediei româneşti. Nici faptul de a face parte între timp din Uniunea Europeană nu a schimbat esenţial modul de raportare a tematicii locale la cea internaţională sau, simetric, a receptării în timp real a temelor neromâneşti, dar având relevanţă (potenţială) şi pentru noi. Un astfel de izolaţionism în plin proiect de integrare are consecinţe concrete: nu reuşim să revenim la nivelul participării de dinainte de instaurarea comunismului. Cei care reuşesc să însemne ceva şi pe plan internaţional sunt de regulă deja plecaţi sau, dacă rămân aici, se bucură de o recunoaştere prin ricoşeu: doar pentru că străinii spun că un specialist este chiar bun, încep şi cercurile noastre cultural-academice să spună acelaşi lucru. Mai mult decât atât, lipsa sincronizării de calitate, alta decât simplul mimetism tâmp, mai explică de ce nu avem instanţe critice, de ce promovarea ierarhică în lumea ideilor se face în funcţie de gaşcă, grupare, orientare politică sau complicitate. Faptul de a face din fracţiunea potrivită este suficient. Recenziile sunt scrise de cei de acelaşi nivel, laudele sunt întoarse prin prestaţii similare, congresele şi volumele sunt construite pe baza aceloraşi semnături, premiile sunt oferite de comisii alese pe aceleiaşi criterii. Pe scurt, afirmarea publică trebuie să se producă în ciuda acestor defecte şi suspendări ale onestităţii.

O figură precum cea a lui Petre Ţuţea oferă contrastul absolut. Cu o cultură solidă, acumulată în ciuda unei copilării şi adolescenţe oscilând între precaritate şi momente de graţie, având la bază o căutare lăuntrică, fapt care lămureşte cumva trecerea odată cu timpul de la orientarea de stânga către cea de dreapta, parcurgând etapele unei munci administrative de expertiză, cunoscând preţul amar al gloriei într-un regim şi persecuţia în altul, model de rezistenţă în sistemul carceral, prieten cu cele mai mari spirite ale generaţiei sale, încercând să lase o operă scrisă, în repetate ori confiscată, impunându-se în cele din urmă mai ales prin puterea verbului – Ţuţea este exemplul total opus notorietăţii prin mediatizare şi aceasta în ciuda faptului, aparent paradoxal, de a se fi bucurat imediat după 1989 de o prezenţă intensă în mass-media românească a epocii. Dincolo aşadar de faptul de a fi fost „descoperit” de presă, el rămâne modelul unei notorietăţi câştigate prin proba intelectuală, rigoarea analitică, tăria morală şi influenţa benefică asupra contemporanilor săi, bătrâni şi tineri deopotrivă. El este modelul notorietăţii înţelepciunii hrănite, în puşcărie şi mai ales în ultima parte a vieţii, de o eroică şi pilduitoare asumare a drumului Crucii. Doar o astfel de pânză freatică, neotrăvită, poate explica explozia de vitalitate de la suprafaţă a fructelor târzii din copacul gândirii lui Ţuţea. Şi doar o calitate acumulată şi recunoscută în timp ne mai poate explica fenomenul că despre Ţuţea se mai vorbeşte încă şi azi (fie şi în lipsa unei ediţii critice a operelor sale) şi se va vorbi şi mâine. Caracterul sapienţial al cuvintelor sale de duh l-au transformat deja într-un reper, într-o „sursă”. De la acest mod de a intra în memoria colectivă ar avea ce învăţa mare parte dintre directorii noştri de opinie obişnuiţi prea repede cu facilităţile mediatice şi ocolind cu grijă proba caracterului.