O fantomă bântuie Europa de Est. Este fantoma procesului comunismului care nu a mai avut loc. În locul acestui act de asumare şi condamnare dincolo de retorică a crimelor celui mai sângeros şi longeviv mit al modernităţii politice, asistăm neputincioşi, în România, Polonia, Ungaria sau Cehia, la maniera selectivă şi total arbitrară prin care documentele regimului totalitar sunt scoase la iveală, analizate, confirmate sau combătute, publicate, editate sau interpretate. Munca onestă a istoricului este de foarte multe ori viciată tocmai de atmosfera mai largă, politică şi culturală, în mijlocul căreia el ar trebui să deschidă accesul la lecţiile istoriei. Cum însă din perioada comunistă se pare că sunt foarte puţini cei care ar dori să înveţe ceva, efortul de a nu face uitată o perioadă de care ne despart doar două decenii este îndoit dificil: în raport cu materialul arhivistic propriu-zis şi faţă de rezistenţele curente ale celor care ar fi incomodaţi de informaţiile legate de trecutul lor recent. Polemicile, scandalurile şi discuţiile interminabile de la noi, mai ales de la înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) încoace, o instituţie pe cât de necesară pe atât de prost croită, deciziile fiind luate prin negociere politică, demonstrează pe viu cât de greoaie procedural, cât de incertă juridic şi cât de toxică mediatic este deconspirarea celor care au lucrat pentru menţinerea regimului dictatorial sau a celor care sunt doar bănuiţi de complicitate. În absenţa unui corpus documentar complet, a unei legi a lustraţiei şi a unui jurnalism investigaţional de calitate, perioada comunistă ajunge o armă printre altele în luptele prezente. Complexitatea şi dramatismul unei jumătăţi de secol sunt deturnate conştient, reduse la tiparele unor interese imediate, complet străine de efortul de a înţelege mecanismele care au făcut posibilă sacrificarea a milioane de oameni în numele „omului nou”.

Rezultatul acestei strategii este pe măsura cinismului celor care o pun în practică: în timp ce funcţionarii sistemului defunct îşi consumă liniştit pensiile consistente, aflate mult deasupra veniturilor unei întregi familii lucrând în condiţiile fiscale de azi, victimele acestora sunt hărţuite, umilite sau, în cel mai bun caz, pur şi simplu uitate. Aceeaşi logică perversă face posibilă continuitatea de putere dintre securiştii de ieri şi oamenii de afaceri de azi, patronii clasei noastre politice. Dată fiind reţeaua construită înainte de 1989 şi formată din colaboratori, forţaţi sau benevoli, nu există practic nicio instituţie care să nu fie controlabilă din interior, şantajabilă la nivelul etajelor decizionale: de la asociaţii sportive la ministere şi de la culte religioase la redacţii de ziar. Peste tot există oameni a căror viaţă îi leagă mai mult de trecut decât de orizontul viitorului. Aşa se explică în bună parte senzaţia pe care o dă societatea noastră de a merge cu toată puterea înapoi. În ciuda integrării în Uniunea Europeană sau în NATO. Altfel spus, despărţirea de comunism durează în mod evident mai mult decât ne-am fi aşteptat acum douăzeci de ani.

Un exemplu despre cum se operează cu memoria perioadei comuniste îl oferă atacurile recente la adresa Mitropolitului Bartolomeu al Clujului. Figură de prim plan a vieţii noastre culturale şi eclesiale, unul dintre ultimele exemplare ale unei specii în curs de dispariţie, luptător până la capăt pentru ideile sale şi încrezător generos în idealurile altora, om al cuvântului, fost deţinut politic, intrând în Aiud de două ori: în lanţuri şi, patru decenii mai târziu, în veşminte arhiereşti, cunoscând adică toate coborâşurile şi urcuşurile vieţii, ajuns ierarh la bătrâneţe, fără jocuri şi lucrături carieristice, fapt care îl singularizează în Sinod mai mult decât statura de cărturar veritabil, punând la punct o eparhie dificilă, asumându-şi decizii dintre cele mai îndrăzneţe, unele chiar discutabile, lucrând cu tenacitate pentru o nouă haină a Sfintei Scripturi în limba română şi, de curând, publicându-şi Memoriile, un exerciţiu de sinceritate deconcertant şi de asumare intimă a timpului său istoric – ei bine, Mitropolitul Bartolomeu ajunge să fie acuzat, pe baza unor documente incomplete de la CNSAS şi prin corelarea cu pagini de memorialistică ale unora şi altora, de colaborare cu Securitatea.

Nu intrăm aici în detaliile argumentaţiei fragile şi chinuite a articolelor de presă. Reţinem pentru moment altceva: în lipsa unei confruntări reale şi detaliate cu sistemul totalitar, aşa cum deja am sugerat, ajung să fie expuşi oprobiului public tocmai acele persoane care au suferit de pe urma metodelor aplicate de Securitate. Ca şi cum nu ar fi suficient de scandalos faptul că, iată, călăii profesionişti se bucură de amnistie generală, cei asupra cărora aceştia şi-au exersat „patriotismul” şi „profesionalismul” sunt, pentru a câta oară, aduşi în faţa unui tribunal imaginar. Mercenarii memoriei reuşesc de minune să creeze o perdea de fum densă în dorinţa de a face imposibilă vederea limpede asupra unei epoci impuse cu metode pe măsură, oameni precum Mitropolitul Bartolomeu trebuind să plătească foarte scump preţul libertăţii limitate de care, cu sincopele de rigoare, s-au bucurat. Ignorând tocmai suferinţa aceasta, mizând pe efectul spectaculos al bombei de presă, jurnaliştii noştri se joacă inconştient, dar la comandă, cu biografii în faţa cărora ar trebui cel puţin să îşi ridice pălăria. În cazul ierarhului de la Cluj, faptul de a fi supravieţuit infernului concentraţionar este, la urma urmelor, marea lui vinovăţie. Într-adevăr: cum să fii teafăr după ce ai cunoscut celula de închisoare, cum de poţi încă zâmbi, spera, scrie, călători după ce ai trecut prin disperare, deznădejde şi torturi? Aşa ceva nu este la îndemâna oricui să înţeleagă. În lipsa unui astfel de simţ pentru lucrurile cu adevărat profunde, un fragment de document, indiferent dacă este contrafăcut sau nu, un crâmpei de zvon, indiferent dacă se confirmă sau nu, şi o determinare întreagă sunt suficiente pentru a călca în picioare un destin în numele ipocrit al adevărului contrafăcut.

Ceea ce mă uimeşte şi mă întristează însă cel mai mult în această poveste a fost tăcerea Patriarhiei. Reacţionând zilnic şi chiar de mai multe ori la tot felul de articole de presă, importante sau minore, instituţia eclesială centrală a tăcut acum asurzitor mai bine de o săptămână. Că este vorba despre un arhiepiscop incitând la fapte penale de dragul unor foloase materiale sau despre un venerabil mitropolit calomniat la comandă, tăcerea este metoda universal aplicată, fără nuanţe. Procedând astfel, Patriarhia dă dovadă că se plasează în afara conştiinţei eclesiale, veghea şi solidaritatea sinodale fiind practic suspendate. Dar de ce să ne mai mirăm atâta? Dovada cea mai concretă a lipsei de aderenţă la adevărata agendă social-teologică o constituie faptul că, la împlinirea de curând a primelor două decenii de la căderea comunismului, vocea Bisericii noastre a fost mai mult decât slabă. S-au organizat dezbateri pe temă mai curând la Viena decât la Bucureşti. Este probabil şi această lipsă de bărbăţie unul dintre motivele de încurajare pentru mercenarii memoriei ajunşi să aibă astfel un nesperat şi nemeritat monopol pe conştiinţa morală a societăţii. Cum am afirmat în repetate rânduri, comportându-se astfel, Biserica noastră, în ipostaza ei ierarhică, riscă să fie acuzată nu atât pentru compromisurile dinainte de 1989, cât mai ales pentru lipsa de viziune profetică după aceea. Comunicatul Patriarhiei, dat în cele din urmă, ar putea reprezenta un gest încurajator că anunţata Comisie, înfiinţată din iniţiativa răposatului patriarh Teoctist, de studiere a istoriei BOR în perioada comunistă, îşi va începe cu adevărat activitatea. La urma urmelor, Biserica nu ar trebui să aibă nevoie de atacurile presei sau ale CNSAS-ului pentru a-şi face ordine în propria ogradă.

Articol apărut uşor modificat (la final) în 
Lumea credinţei (februarie 2010), pp. 37-39