La un deceniu de la Rezoluţia 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), acelaşi for va relua tema condamnării comunismului, dar de data aceasta într-un context complet schimbat. Între timp, scena politică şi intelectuală a Europei a fost bulversată de apariţia în 1997 a cărţii editate Stephan Courtois, el însuşi fost activist de stânga şi cu antecedente anarhice, Cartea neagră a comunismului (ediţia românească apare în 1998). Pentru prima dată se făcea încercarea de a însuma victimele dominaţiei ideologiei marxiste, rezultatele spulberând mitul întreţinut de intelighenţia occidentală a „pierderilor colaterale”, minore în raport cu viziunea majoră, şi arătând cum, de fapt, regimul comunist are atât în teorie, cât şi în practică o dimensiune criminală constitutivă. Cum altminteri decât criminal poate fi numit un sistem politic care îşi datorează „succesul” unui număr de peste o suta de milioane de victime şi care, în scrierile lui fundamentale, exaltă teroarea şi lupta de clasă ca instrumente legitime?

Punerea în discuţie a acestor lucruri la împlinirea primului deceniu de la căderea comunismului a reaprins vechile dispute de credinţă, în sensul deja lămurit al comunismului ca religie atee, dintre „idealişti” şi „realişti”, aşa cum am asistat de pildă imediat după publicarea în Occident a cărţilor lui Soljeniţân, la finele anilor 70, un alt mare distrugător de mituri şi un dizident incomod pentru Moscova dar şi Occident deopotrivă. În plus faţă de polemicile deja tradiţionale dintre stângismul iraţional şi partizanii bunului simţ, de stânga sau de dreapta, îl reprezintă tema lansată de Cartea neagră a comunismului dacă şi cum este oportună comparaţia dintre nazism şi comunism, dintre holocaust şi gulag, dintre crima în numele rasei superioare şi cea în numele omului nou. Subiectul este de două ori important. În primul rând, de modul cum are loc „omologarea” tuturor exceselor ideologice şi penale se poate ajunge la o măsură unică şi serioasă a oricărei crime produsă în oricare colţ de lume, indiferent de regimul politic, din Ruwanda până în Bosnia şi din Fâşia Gaza până în China, de la baza americană Guantanamo din Cuba la taberele italiene de refugiaţi africani din Lampedusa. În posesia acestei unităţi unice de măsură, toate încălcările majore ale drepturilor omului ar fi de la sine condamnabile, adică nu ar mai putea fi negociate politic, ideologic sau mediatic, aşa cum se întâmplă azi, ceea ce face posibil tristul şi cinicul paradox ca unele injustiţii să fie mai condamnabile decât altele.

În al doilea rând, un astfel de consens etic asupra gravităţii oricărui abuz, traducere în cele din urmă a consensului legat de drepturile omului, ar facilita impunerea unei jurisdicţii reale pentru Tribunalul Penal Internaţional (TPI), o instituţie suferind încă tocmai de aplicarea dublei măsuri în situaţiile în care nu se poate lucra cu adevărat şi credibil decât cu una singură. În fine, tot o noutate faţă de dezbaterile anterioare lui 1996 o reprezintă aprofundarea cercetării istoriografice a perioadei comuniste de la o ţară la alta odată cu deschiderea parţială sau totală a arhivelor. Scoaterea la iveală a complicităţilor, confirmarea bănuielilor, reabilitările morale şi surprizele de proporţii prilejuite de  incursiunea în memoria vastă şi plurivocă a comunismului (regimul totalitar cu cea mai consistentă urmă arhivistică!), toate acestea au mărit presiunea asupra clasei politice de a se pronunţa faţă de întreg fenomenul comunist şi de a îngădui o reparaţie simbolică faţă de victimele acestuia.

Foarte sumar prezentată, aceasta era atmosfera în care s-a reluat discuţia în cadrul APCE asupra necesităţii deconspirării şi condamnării crimelor regimurilor comuniste totalitare. Rezoluţia 1481 din 2006 a fost, potrivit uzanţelor, precedată de un Raport (raportor: Göran Lindblad, PPE, Suedia) bazat în bună parte pe datele cărţii lui Courtois. Raportorul pleacă de la constatarea că, oriunde s-au instalat la putere, regimurile comuniste au provocat încălcări masive ale drepturilor omului. Este regretat faptul că opinia publică se arată a fi prea puţin conştientă de crimele comise de aceste regimuri. Partidele comuniste şi postcomuniste ale statelor membre ale APCE sunt de aceea rugate să se delimiteze faţă de abuzurile şi crimele anterioare. Raportul propune instituirea unui comitet de experţi independenţi care să adune şi să analizeze informaţiile privind actele de încălcare a drepturilor omului pe durata regimurilor comuniste şi să se ajungă astfel la condamnarea oficială internaţională a crimelor comise de totalitarismul comunist. În plus, este propusă instituirea unei zile comemorative pentru victimele comunismului şi deschiderea unor muzee care să prezinte atrocităţile acestuia. Proiectul de recomandare, imediat după cel al Rezoluţiei propriu-zise, insistă tocmai pe deficitul de dezbatere publică şi de prezenţă mediatică a tematicii legate de moştenirea comunismului. În expunerea de motive, raportul scoate printre altele în evidenţă faptul că ar fi un grav eşec moral şi instituţional ca tocmai Consiliul Europei, în centrul activităţii căruia stă tocmai promovarea drepturilor omului, să se arate indiferent sau prea puţin receptiv faţă de injustiţiile sistematice produse de regimurile comuniste totalitare. Raportul trece apoi în revistă crimele comunismului folosind în bună parte, cum am precizat deja, datele analizei coordonate de Courtois. Concluziile echipei acestuia au fost de altfel confirmate şi în cadrul Audierii parlamentare organizate la Paris în data de 14 decembrie 2004. Tot în cadrul întâlnirilor pregătitoare se înscrie şi vizita delegaţiei APCE la Moscova în zilele de 15-17 iunie 2005, prilej cu care s-a încercat, fără succes, obţinerea accesului la arhivele Kremlinului.

Textul Rezoluţiei 1481/2006 este, comparabil cu raportul, foarte succint. Primele articole preiau cele afirmate în raportul preliminar referitoare la faptul că, fără excepţie, comunismul a instaurat regimuri brutale, drepturile omului fiind violate sistematic. Motivaţia ideologică a acestei atitudini este astfel descrisă de Rezoluţie: „Crimele au fost justificate în numele teoriei luptei de clasă şi a principiului dictaturii proletariatului. Interpretarea acordată acestor două principii a stat la baza legitimării ‘eliminării’ unor categorii de persoane, care erau considerate ca dăunătoare construcţiei noii societăţi şi, ca urmare, trataţi ca duşmani ai regimurilor comuniste totalitare.” După identificarea miezului tare al viziunii comuniste, cel care în ultimă instanţă explică de ce este incompatibil idealul politic al extremei stângi cu idealul democratic, Rezoluţia operează un viraj retoric surprinzător atunci când afirmă: „Adunarea Parlamentar recunoaşte că, în ciuda crimelor regimurilor comuniste totalitare, unele partide comuniste din Europa au contribuit la constituirea cadrului unui regim democratic.” O astfel de inconsecvenţă crasă nu ilustrează altceva decât paradoxul unei formule politice aplicate în ţări diferite şi având rezultate diferite. Este adevărat că, în Franţa sau Italia sau chiar în Grecia sau Spania, partidele comuniste de după al doilea război mondial au făcut parte din viaţa politică, au susţinut coaliţii guvernamentale, adică au participat în felul lor la pluralismul democratic. În ciuda acestei realităţi duale, comunism declarat democratic în Vest şi evident totalitar în Est, nu este mai puţin adevărat că avem de-a face cu aceeaşi ideologie incompatibilă în ultimă consecinţă cu democraţia. Discuţia legată de eurocomunism devine brusc de actualitate. Cu alte cuvinte, dacă extremei drepte i se refuză pe bună dreptate participarea la viaţa politică sau este atent observată, cum este posibil ca extrema stângă să devină, la mai puţin de două decenii de la eşecul dramatic din Est, compatibilă cu noile democraţii şi să se invoce aici prezumata contribuţie pozitivă a comunismului în varianta lui occidentală? Unde poate duce această lipsă de claritate şi de vigilenţă o arată situaţia Germaniei de azi confruntată cu spectrul revenirii la putere, la nivel de Land-uri, a fostului partid comunist din RDG sub forma conglomeratului Die Linke, câştigător acum nu doar în Est, ci şi în Vest (mai precis, în Saarland). În plus, din punct de vedere doctrinar, reciclarea extremei stângi pune la grea încercare însăşi social-democraţia, obligând radicalizarea poziţiei acesteia şi prin asta a întregului spectru politic în perioade de dezechilibre majore cum este cea actuală.

Ca şi cum după afirmaţia de mai sus totul ar fi în ordine, Rezoluţia continuă prin regretarea absenţei unei cercetări şi condamnări a crimelor comunismului. În aceeaşi logică a pasului înainte urmat de cel înapoi, textul mai constată: „Partidele comuniste sunt, din punct de vedere juridic, legale şi încă active în unele ţări, deşi, uneori, nici măcar nu au luat distanţă faţă de crimele comise în trecut de către regimurile comuniste totalitare.” Aici ne putem gândi de pildă la Partidul Comuniştilor din Moldova şi la figura unui lider precum Vladimir Voronin, admirator al lui Lenin şi ctitor de mânăstire (sub jurisdicţia canonică a Moscovei, se înţelege!) deopotrivă. Amestecul acesta de trecut neasumat şi prezent confuz este din păcate cauţionat tocmai de grila de lectură din spatele Rezoluţiei. Lipsa unei linii clare în domeniu face posibil tocmai ca regimuri precum cel comunist din Moldova să fie legitimat prin intermediul Consiliului Europei. Pentru a mai salva ceva din credibilitatea proprie, textul APCE pledează în continuare pentru asumarea trecutului istoric, pentru reabilitarea victimelor, pentru condamnarea la nivel internaţional, nu doar la nivel naţional, a crimelor regimurilor comuniste totalitare şi în general pentru o dezbatere pe temă. Rezoluţia condamnă din nou încălcările drepturilor omului, în trecut şi azi, de către regimurile comuniste, reinvitând „toate partidele comuniste şi postcomuniste din statele membre ale Consiliului Europei, în cazul în care nu au făcut-o, să reexamineze istoria comunismului şi propriul trecut, să se distanţeze în mod clar de crimele comise de regimurile comuniste totalitare şi să le condamne fără echivoc.” Încurajarea istoricilor de a cerceta în continuare „pentru a stabili şi evalua în mod obiectiv faptele” încheie textul. Consecvent cu lipsa de consecvenţă a Rezoluţiei 1481, propunerile concrete ale raportului, mai ales cele referitoare la instituirea unei zile comemorative pentru victimele comunismului şi deschiderea unor muzee care să prezinte atrocităţile acestuia, nu au fost preluate. Altfel spus, ceea ce ar fi trebuit şi ar fi putut să fie un proces catharctic, de eliberare prin asumare de o enormă povară intelectuală şi politică, a eşuat din păcate în pragul recunoaşterii faptului că, indiferent cum îi spunem răului pe nume şi oricâte circumstanţe i-am acorda, el rămâne în esenţă acelaşi. Cum spunea Judt, deja citat la început, dacă naţional-socialismul a fost cel mai mare rău, comunismul rămâne cel mai mare pericol. Şi tot cum am precizat la început, pericolul nu rezidă în perpetuarea reziduală a unor astfel de partide la putere, ci a unei viziuni fundamental incapabile să respecte persoana umană.