Înainte de a parcurge pe scurt etapele sinuoase ale tentativei, în plină derulare, de condamnare a crimelor totalitarismului comunist, se ridică întrebarea legată de însuşi statutul comunismului ca sistem politic. Importanţa acestei distincţii este enormă pentru că nu putem ajunge la un consens juridic privind crimele comunismului dacă nu avem un consens etic privind ideologia care le-a justificat. Or, imediat după anul de graţie 1989 am văzut cum chestiunea comunismului ca idee şi realitate nu a făcut obiectul unui proces, fie el şi simbolic. Cinismul situaţiei este cel mai sugestiv ilustrat de lipsa cadrului legal minim care să facă posibilă identificarea culpabilităţilor individuale pentru injustiţiile comise. În lipsa vinovaţilor propriu-zişi, pentru crimele comunismului ajung să fie responsabile tot victimele. Aşa se explică abundenţa bibliografică a lucrărilor care analizează tarele lui homo post-sovieticus dar care nu se ocupă deloc sau doar marginal de articulaţiile teribilului experiment social din care acesta a ieşit. Altfel spus, tendinţa generală este de a distrage atenţia de la cauze la efecte. Or, constatarea gradului de degradare a etosului social şi a structurii mentale individuale după decenii de teroare şi propagandă nu este decât o parte a diagnosticului. Mult mai important şi util, inclusiv la nivelul terapiei postcomuniste, este identificarea mecanismelor care au produs aceste transformări nefaste. La urma urmelor, însăşi construcţia democratică de după 1989 este profund afectată dacă nu ştim cum a fost posibil opusul ei absolut, cum popoare întregi au fost ţinute într-un prizonierat de durată, cum din garant al libertăţii şi dezvoltării persoanei, statul a degenerat în gardian, cum spaţiul public a fost luat în posesie de monopolul ideologic, cum am devenit unii turnătorii altora, cum am participat la cultul personalităţii, cum denunţul a ruinat cariere de valoare şi a impulsionat pe altele mediocre, cum întreaga scară a valorilor a fost redefinită până la desfigurare.

Care este însă modul de abordare a unei moşteniri totalitare? Aşa cum ne arată cazul naţional-socialismului german, a franchismului spaniol, a regimului rasist sud-african sau a dramei ruwandeze interetnice, confruntarea cu abuzurile istoriei recente poate lua cel puţin trei forme: procesul penal (precum cel de la Nürnberg sau Tribunalul penal internaţional pentru crimele din fosta Yugoslavie), amnistia generală (precum în Spania după Franco) sau modelul acelor Truth and Reconciliation Commissions (cum este cazul în Africa de Sud). În cazul comunismului, niciuna dintre aceste formule nu a fost aplicată. Un proces penal nu a avut loc măcar şi pentru simplul fapt că vinovaţii la vârf au fost fie executaţi (cuplul Ceauşescu), fie au fost lăsaţi să fugă (Honecker), fie s-au bucurat de o imunitate abil negociată anterior (Jaruzelski). Toată ierarhia imediat următoare a fost înlocuită prompt cu „specialişti” şi „cadre” din liniile secunde, tranziţia de la totalitarism la democraţie realizându-se aproape fără fractură şi, în plus, în termeni legali. Absenţa unei legi a lustraţiei în majoritatea ţărilor Europei de Est a făcut imposibilă înnoirea structurilor decisive ale statului şi a cauţionat direct formarea aşa-zisei noi clase politice. Pentru a da doar exemplul primului Guvern al României post-comuniste, instalat la 26 decembrie 1989 sub conducerea lui Petre Roman, el însuşi fiul unui comunist important, din 31 de miniştri, 23 erau foşti membri ai Partidului Comunist. Cât priveşte o eventuală amnistie, ea nu va fi aplicată tot dintr-un motiv pe cât de „simplu”, pe atât de cinic: cum mai nimeni nu era vinovat de abuzurile comise în vechiul regim, actualii deţinători ai puterii nu aveau pe cine să ierte. În fine, formula unei comisii sau a unui forum de reconciliere naţională prin discutarea pe faţă a trecutului recent nu a putut nici ea să prindă la noi, dar nici în alte ţări est-europene, tot din motivul esenţial că partenerii de dialog, adică foştii slujitori ai regimului totalitar, nu au făcut pasul către societatea civilă. Este deosebit de grăitor aici modul cum a fost întârziată şi obstrucţionată activitatea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), culminând cu ruşinoasa decizie din 31 ianuarie 2008 a Curţii Constituţionale dată ca urmare a plângerii unui informator de genul lui Dan Voiculescu. Una peste alta, invers proporţional cu amploarea mediatică şi speranţele puse în schimbarea paradigmei politice, căderii comunismului nu i-a urmat practic nicio etapă sistematică de sintetizare şi evaluare.

Condamnarea crimelor şi ideologiei comunismului deopotrivă nu este îngreunată doar de rezistenţa, explicabilă biografic până la un punct, a nomenklaturii est-europene interesate să-şi prezerve în plină democraţie privilegiile obţinute în perioada de teroare anterioară, ci şi de rezervele unei mari părţi a intelighenţiei vest-europene. Dacă stratagema vechilor slujitori ai comunismului deveniţi peste noapte democraţi este, cum aminteam deja, explicabilă, chiar dacă nu şi justificabilă, poziţia surprinzătoare a unora trăind în societăţi libere are nevoie de o minimă exegeză. Comunismul a jucat în biografiile multora dintre intelectualii de vârf ai Europei occidentale rolul unei religii seculare, adică a exercitat o forţă de atracţie irezistibilă. Numai astfel poate fi înţeles de ce, în drumurile lor prin Uniunea Sovietică, aceşti intelectuali obişnuiţi de altfel cu rigoarea şi mizând de regulă pe discernământul raţiunii erau dispuşi să treacă cu vederea decalajul dintre teorie şi practică, dintre „cultul comunist” şi realitatea societăţii comuniste. Doar un puternic imbold, la limita dintre speranţă şi iraţional, poate explica acceptarea terorii de stat ca mijloc de realizare a unei lumi mai bune, a distrugerii unor categorii sociale întregi de dragul făuririi unei lumi egale, fără clase, a injustiţiei sistematice în numele unei viitoare dreptăţi universale. Chemarea manifestului comunist, lansată deja în 1848, de a face o revoluţie care să schimbe din temelii ordinea lumii s-a dovedit cea mai atractivă metaforă politică de până acum. Orice abuz era permis în orizontul eshatonului comunist caracterizat prin depăşirea definitivă a tuturor contradicţiilor şi inegalităţilor, adică tocmai a acelor fenomene care în lectura lui Marx legitimau revoluţia emancipării totale prin transformarea filosofiei în agent activ al istoriei. Ca metodă de gândire şi de acţiune, această dialectică a comunismului ştiinţific justifica nenorocirea nemijlocită a lumii de dragul promisiunii de a o face cândva fericită.

Aceasta este, foarte pe scurt formulată, esenţa religiei atee a comunismului, cea care va număra în primele decenii ale secolului XX numeroşi adepţi în ţări care vor fi ocolite de experienţa punerii în practică a principiilor ei. Pe măsură ce data limită de instaurare a fericirii comuniste era însă amânată, comunismul inventându-şi periodic noi duşmani care ar sabota desăvârşirea proiectului de societate nouă, nu puţini „credincioşi” aveau să se convertească, adică să recunoască adevărata dimensiune a unei utopii necinstite şi crude. Astfel, nu este deloc întâmplător că tocmai din rândul acestor convertiţi, precum Kolakowski, Furet sau Courtois, pentru a aminti doar câteva nume de rezonanţă, aveau să provină şi cei mai redutabili analişti care vor demasca în termeni fără echivoc comunismul şi vor spune crimelor sale pe nume.

Text publicat în Tribuna 170 (2009), p. 25.