În contradicţie cu tezele mai vechi despre cursul inevitabil al secularizării ca fenomen de “dezvrăjire” iremediabilă a lumii, ceea ce ar fi dus la pierderea rezonanţei sociale a sacrului, tematica religioasă este prezentă în mod constant pe agenda dezbaterilor publice la nivel internaţional. Nici în spaţiul nostru, în cele aproape două decenii de la căderea comunismului, relaţia generică a cultelor religioase între ele şi a acestora, colectiv sau fiecare în parte, cu puterea politică, cu statul, nu a încetat să intereseze opinia publică şi pe cercetătorii domeniului deopotrivă. În plus, etapele prin care au trecut proiectele succesive ale Legii cultelor, vizita lui Ioan Paul II, schimbările la vârf în Biserica Ortodoxă din România, scandaluri precum Tanacu, chestiunea colaborării, reale sau presupuse, a ierarhiei ecleziale (indiferent de confesiune) cu fosta poliţie politică a regimului comunist, polemica din jurul prezenţei icoanelor în şcolile de stat, utilizarea ilicită a argumentului religios în discursul electoral, implicarea discutabilă a clerului în politică, polarizarea masivă produsă de înţelesurile opuse date ecumenismului – aceste teme, alături de altele, au întreţinut viu interesul pentru fenomenul religios în societatea românească post-comunistă. Tema numită “Biserică”, fiind avută în vedere mai ales cea ortodoxă majoritară, s-a vândut bine din punct de vedere mediatic. Polemicile şi acuzele, scenariile şi opiniile, ipotezele şi dezvăluirile, comentariile pertinente şi cele superficiale deopotrivă au ocupat în mod constant paginile ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor şi radiourilor, au încins forurile de dialog pe internet şi au alimentat bloggosfera.

Dincolo de interesul pronunţat mediatic faţă de fenomenul eclezial sau doar faţă de anumite aspecte sensibile ale acestuia, căderea comunismului a adus după sine revenirea Bisericilor şi confesiunilor religioase în spaţiul public din Europa de Est. Acest lucru s-a concretizat printre altele în reintroducerea religiei ca disciplină şcolară, în reînfiinţarea sau înfiinţarea de Facultăţi şi Seminarii, în renaşterea monahismului, tradusă prin numărul impresionant de noi comunităţi, în construcţia febrilă de lăcaşuri de cult, în reţeaua vastă de aşezăminte religioase cu caracter social-filantropic, în asistenţa simbolică a liderilor religioşi la marile momente simbolice şi comemorative ale tânărului stat democratic, în prezenţa aceloraşi lideri în politica locală şi naţională etc. Cu alte cuvinte, Europa de Est a trecut în ultimele două decenii printr-un vast program de refacere a structurilor ecleziale şi de recuperare a domeniilor din care religia a fost evacuată forţat de ateismul de stat. Acest fenomen poate fi înţeles la adevăratele lui dimensiuni mai ales dacă îl comparăm cu situaţia Bisericilor şi confesiunilor din Europa de Vest vizibil marcate de dificultăţile aşa-numitei societăţi post-creştine caracterizată prin scăderea masivă a numărului de practicanţi şi subţierea în acest fel a legăturii dintre realitatea instituţională şi cea socială a credinţei.

Depăşind specificul confesional sau datele statistice, numitorul comun în Vest şi în Est îl constituie libertatea religioasă. În virtutea acesteia a fost şi mai este posibilă renaşterea din Est şi tot datorită ei prezenţa publică a Bisericii (generic vorbind) în Vest se poate păstra în ciuda eroziunii bazei. Tot libertatea religioasă ne permite să ne interesăm de subiecte religioase fără teama de represalii, aşa cum actorii religioşi pot la rândul lor să comunice dezinhibat şi să intre în contact cu actorii sociali. Aceeaşi libertate religioasă, în Est şi în Vest, înlesneşte dialogul inter-confesional, apariţia comunităţilor în diaspora sau gesturile de solidaritate în cazuri de criză. În fine, tot în numele libertăţii religioase intervin Bisericile şi confesiunile în dezbaterea bioetică, în polemica provocată de criza morală a sistemului financiar-bancar, în discuţiile despre politicile sociale etc. Un numitor comun nu este însă şi garanţia că înţelegem prin libertatea religioasă acelaşi conţinut. De la o confesiune la alta şi chiar în interiorul aceleiaşi familii de credinţă, sensurile date libertăţii religioase sunt diverse, nu de puţine ori contradictorii. Acest lucru este valabil mai ales în ţări precum România postcomunistă, adică într-un organism social purtând încă traumele totalitarismului. Libertatea religioasă nu este un caz singular: toate libertăţile şi drepturile lor conexe, alături de eşafodajul juridico-politic menit să le garanteze şi să le apere, au nevoie de o exegeză mereu reluată de la capăt, contextualizată obiectiv şi ilustrată convingător.

Dacă la teroare trebuie să te adaptezi cât poţi mai bine încât să nu îţi sacrifici identitatea şi demnitatea, în democraţie procesul de bază este cel al învăţării, al asumării în cunoştinţă de cauză, adică inclusiv prin discurs critic, a proiectului de societate la concretizarea căruia eşti chemat să participi. În democraţia statului de drept, opusul unui principiu nu este absenţa acestuia, ci aplicarea lui deficitară. În cazul nostru, opusul libertăţii religioase nu este intoleranţa, imposibil de aplicat juridic de o manieră consecventă, ci libertatea religioasă prost înţeleasă. Concret, confundată voit sau nu cu libertatea de a face prozelitism, libertatea religioasă se transformă în opusul ei şi din garant al păcii sociale ajunge pricină de conflict. Mai departe, în relaţiile inter-confesionale, înţeleasă de o manieră eronată, doar ca drept al majorităţii, libertatea religioasă poate fi recunoscută doar parţial minorităţilor puse astfel în situaţia de a trăi la limita dintre legal şi ilegal. În cadrul aceleiaşi familii confesionale, de sensul dat libertăţii religioase depinde în bună parte acceptarea unei situaţii de fapt, lămurirea sau adâncirea diferendelor legate de jurisdicţia canonică într-un teritoriu locuit nu de simpli credincioşi reductibili la statistici abstracte, ci de persoane libere. În fine, tot în seria exemplelor concrete ale unei hermeneutici defectuoase poate fi inclusă şi maniera în care puterea politică înţelege libertatea religioasă, o respectă sau nu, are un raport transparent sau complice, neutru sau interesat cu o anumită confesiune sau, la polul opus, ridică ateismul la rangul unei ideologii oficiale. Într-un cuvânt, faptul că vorbim astăzi de libertatea religioasă ca despre ceva de la sine înţeles, aşa cum tot anost cităm drepturile omului de parcă acestea ar exista de când lumea, nu stă în nicio relaţie de univocitate hermeneutică. Dovadă că, înainte de a fi devenit o expresie periculos de banală, libertatea religioasă, ca toate celelalte achiziţii pozitive ale modernităţii europene, este rezultatul unui lung şi dificil drum teologic, cultural, juridic şi politic. Cum ignorarea căii duce în cele din urmă la pervertirea scopului, avem un motiv foarte serios să ne punem, măcar din vreme în vreme, chestiunea principiilor şi a înţelesurilor date acestora.

Text publicat în revista Tribuna 156 (2009)