Anul tocmai încheiat, dedicat de către Sinodul Bisericii noastre Sfântului Botez și Sfintei Cununii, a pus în centrul dezbaterii teologice problema generală a familiei, statutul ei în societatea de azi. Măcar și din rațiuni demografice, tema este cât se poate de presantă. Dincolo de tonul alarmist al articolelor de presă care anunță dispariția, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat, a „ultimului român”, iată ce ocazie nesperată de a reîncepe mai temeinic și serios cu unul „nou” (!), țesătura socială, politică, economică, culturală și nu în ultimul rând religioasă a României actuale este din ce în ce mai fragilă. Hemoragia constantă a resurselor umane în ultimele două decenii, rata încă foarte ridicată a avorturilor, depopularea satelor, incidența divorțurilor și mortalitatea infantilă – toate aceste fenomene la un loc și fiecare în parte indică un deficit de coeziune comunitară, denaturarea sistemelor asistențiale și lipsa de gândire pe termen lung a clasei noastre politice orbite de imediatul unor lupte fără relevanță pentru binele comun. La rigoare, familia a fost spațiul în care s-au simțit cel mai dureros inconsecvențele tranziției, a suportat toate reformele mai mult sau mai puțin reușite, a dus cu alte cuvinte greul adaptării din mers la o nouă lume. În răspăr cu feminismul, în curs de propagare și la noi, centrul familiei românești, asemeni celei italienești sau rusești, a fost și rămâne femeia în multiplele ei ipostaze: soție, mamă, bunică, soră sau mătușă, dar și fiică mai mare având grijă de frații mai mici. Invers proporțional cu energia, timpul, pasiunea și priceperea pe care le investește zilnic, fără program normat, în viața de familie, despre femeie ca atare se vorbește suspect de puțin, demnitatea ei fiind insuficient onorată. Nici mediile bisericești nu fac excepție. Motiv de a lansa prin aceste rânduri o invitație la discuție.

Ei bine, recurgând la o evidență, locul femeii în Biserică, iar aici mă refer la cea ortodoxă, este crucial pentru pastorația și misiunea eclesiale. Înainte de toate, așa cum oricine poate observa, majoritatea celor care vin duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare în bisericile noastre sunt femei. Tot ele sunt cele care, mame sau bunici, au dat credința mai departe în timpul comunismului, opunându-se astfel ipostazei totalitare a modernității. Nu am exagera spunând că dacă societatea românească a ieșit cât de cât teafără din dramatica perioadă a totalitarismului, acest lucru se datorează și lor. Apoi, în ceea ce privește dimensiunea teologică, frecvent răstălmăcită, dreptul canonic nu face o distincție între membrii Bisericii pe criteriul genului. Femeile sunt în același mod mădulare ale Bisericii precum sunt și bărbații, având același Botez, motiv pentru Sfântul Apostol Pavel să le aducă aminte misoginilor epocii sale că în Hristos „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască” (Galateni 3, 28). Diferențierea de gen începe în momentul în care se articulează și se dezvoltă detaliile vieții sociale din interiorul comunității de credință și se instaurează o ierarhie a slujirilor și responsabilităților, femeile ocupând însă nu chiar de la început exclusiv un rol secundar. Ar fi suficient să ne gândim la respectul de care se bucurau văduvele și fecioarele în primele comunități sau la lucrarea diaconeselor, o realitate bisericească azi aproape complet uitată. Ca să nu mai amintim un loc comun că în Bizanț femeile au reușit să se impună în vârful imperiului, unele dintre ele, precum împărătesele Pulcheria, Teodora sau Irina, influențând nemijlocit cursul istoric al Bisericii.

Tot pe firul istoriei, cu sau fără voia ei, Biserica avea ulterior să traducă realitățile unei societăți profund patriarhale, în sens cultural și antropologic. Ceea ce nu înseamnă că femininul sau feminitatea sunt atribute lipsite de importanță spirituală. Astfel, întreaga mariologie, adică învățătura despre Maica Domnului în planul de mântuire, se reflectă în viața liturgică a Bisericii, la rândul ei nu întâmplător chemată „maică”. Așadar, paternitatea lui Dumnezeu vine să se completeze fericit cu feminitatea Mariei ca exponentă a întregii umanități, nu doar a femeilor. Imaginea biblico-patristică a Mirelui Hristos și a Miresei Biserica nu este doar o interpretare a unei tipologii din Vechiul Testament (cf. Cântarea Cântărilor), înduhovnicind-o, ci una dintre cele mai puternice metafore ecleziologice prin care se subliniază legătura profundă de iubire dintre Creator și creație. În plus, tot această imagine ne ajută să înțelegem că Domnul Hristos este mereu în Biserica Lui, adică nu „divorțează” și nici nu merge, fie și temporar, „la lucru” în altă parte. Fidelitatea, uneori geloasă și manifestată tulburător, a lui Yahve față de poporul evreu se traduce acum în fidelitatea lui Hristos față de Biserică. Motiv pentru care Biserica Ortodoxă, răspunzând acestei fidelități, nu acceptă alt cap al său decât pe Hristos Însuși, ceea ce se reflectă în refuzul teoriei primațiale latine bazată pe funcția de vicarius Christi a episcopului Romei.

Sigur, revenind la practica de zi cu zi, ceva din structura mentală a patriarhatului rezistă cu tenacitate: de la diabolizarea elementului feminin de către anumite cercuri ascetice, proferând injurii grosolane la adresa femeii și punând chiar la îndoială capacitatea ei de sfințenie, insistând tâmp pe „necurăția” ei, inclusiv la naștere, ceea ce este, cum nu obosea să sublinieze Olivier Clément, o contradicție în termeni tributară mentalității iudaice, și până la lipsa de interes față de posibilul rol pe care femeile, mai ales soțiile de preoți sau cele cu studii teologice, ar putea să îl aibă în misiunea Bisericii. Faptul că abia cum, în ultimul Statut al BOR, a fost trasă consecința evidenței antropologice potrivit căreia din adunarea parohială fac parte și femeile, nu doar bărbații, este sugestivă pentru ritmul în care se produc anumite procese de regândire și de reconsiderare a realităților bisericești și sociale deopotrivă. Pe scurt, eventualele derapaje la adresa locului și rolului femeii în Biserică se datorează nu datelor dogmatice, credinței, cât acumulărilor culturale ale căror purtători, de cele mai multe ori inconștienți, sunt inclusiv slujitorii (bărbați) ai Bisericii. În fine, aș semnala și faptul că, prin comparație cu evoluția din Creștinismul occidental, chestiunea locului femeii în Biserica Ortodoxă nu trebuie pusă în termenii emancipării radicale, a schimbării rolurilor, așa cum se petrece în anumite curente feministe. De ce nu? Pentru că ar însemna o caricaturizare a diversității naturale a genurilor și ar conduce dezbaterea într-o direcție total străină de duhul Evangheliei care vede unitatea acolo unde omul, mai ales cel modern, insistă să vadă doar diferența.

Lumea credinței (ianuarie 2012)

Imagine: Samarineanca Fotini, fresca, biserica "Nikolaos Orphanos", Salonic. Fotografie de George Crasnean.