Imaginile Londrei în flăcări, în vara lui 2011, a străzilor transformate în câmpuri de luptă și a bandelor de tineri vandalizând magazinele au făcut înconjurul lumii. La fel, zecile de mașini incendiate noaptea în Berlin sau în Hamburg tot de către tineri. Amintirea anarhiei care a pus stăpânire, în urmă cu doar patru ani, asupra periferiilor Parisului a fost resuscitată brusc. Mult mai recentele confruntări dintre poliție și protestatari în centrul Atenei au fost la rândul lor evocate. La fel, dar în alt registru și la altă temperatură socială, protestele pașnice ale „indignaților” din centrul Madridului (care nu sunt aceiași care au protestat ulterior față de vizita lui Benedict XVI) sau al Lisabonei. La nivel vizual, fără nicio altă explicație, violențele din capitalele europene nu pot fi încadrate în contextul mișcărilor din spațiul arab și musulman care au zguduit din temelii ordinea politică a unei întregi zone. Violența demonstrațiilor din Cairo sau orașele Siriei și ale Libiei este calitativ fundamental diferită de cea de care au dat dovadă barbarii marilor orașe din Europa. Diferența vine înainte de toate din scopul violenței. Răsturnarea unui regim autoritar nu are nimic în comun cu violența gratuită, cu plăcerea de a distruge, chiar dacă, în tumultul evenimentelor politice, se comit și fapte la limita legii. Este motivul pentru care, legat de ceea ce s-a petrecut la Londra, presa engleză a evitat conștient și sistematic folosirea termenului de demonstranți, spunându-le acestora pe numele lor real: infractori. Apoi, în comparație cu mișcările din statele orientale, pe străzile Londrei sau ale Berlinului au ieșit oameni care sunt asistați de statul social, au cu alte cuvinte asigurate condițiile minime ale unui trai decent. Gestul lor nu este așadar unul de disperare, ci o expresie, mult mai periculoasă pe termen lung, de dezorientare personală convertită în furie colectivă. Împotriva nimănui anume și a tuturor în același timp.

Bomba cu ceas a multiculturalismului

Evident, nu au întârziat explicațiile. Unii s-au grăbit să apeleze la un arsenal tocit, lipsit între timp de orice credibilitate, potrivit căruia, de fapt, infractorii sunt victime fie ale politicilor insuficiente de incluziune fie, adusă la zi acuzarea, ale măsurilor de austeritate luate în contextul crizei financiare și a datoriilor suverane. Altfel spus, statul ar fi cauza principală, dacă nu singura, a violențelor. A fura dintr-un magazin televizoare de ultimă generație sau haine de firmă este, în această lectură ideologică, un gest de protest față de inegalitatea socială. Robin Hood a devenit între timp membru al unui partid de extremă stângă! Alții au văzut în aceste izbucniri prefața polemicii dure și de durată care planează deasupra Europei occidentale între populațiile istorice (din ce în ce mai îmbătrânite demografic) și alogeni (majoritatea tineri), cei din urmă veniți din toate colțurile lumii, mai ales din fostele colonii, dar care nu au vrut (toți) să se integreze și au creat, cu tenacitate și obstinație, culturi paralele, prea puțin sau deloc aderente la setul de valori comune care ar trebui să garanteze coeziunea socială în ciuda pluralismului și a atomizării. Aceste realități, specifice marilor orașe, sunt adevărate bombe cu ceas, efectul lor devastator, doar parțial scos în evidență de violențele recente, nemaifiind camuflabil sub mantia generoasă a discursului despre multiculturalitate. Nu este deloc întâmplător că tocmai primul ministru Cameron avea să constate capcana multiculturalismului, confirmând afirmația similară făcută cu câteva luni înainte de cancelara Merkel și potrivit căreia eforturile de integrare bazate pe această ideologie, foarte dragă stângii, au eșuat pe linie.

Concret, punând față în față teza victimizării sociale și cea referitoare la limitele multiculturalismului, faptul că turcii au format, de pildă, în anumite cartiere berlineze ghettouri lingvistice nu poate fi imputat majorității germane. Statutul de victimă presupune un agresor sau un opresor identificat ca atare. Or, în cazul dat, refuzând integrarea, tradusă tendențios prin asimilare, turcii care nu se recunosc în datele de bază ale societății-gazdă sunt orice altceva dar nu victime. Când premierul Erdoğan încurajează, cum a fost cazul în cuvântarea din februarie 2011 de la Düsseldorf, pe turcii din Germania să trăiască acolo precum în Turcia, problema integrării este pusă în termeni ostili, ireconciliabili cu ceea ce în spațiul german al dezbaterii publice se numește Verfassungspatriotismus, adică loialitatea constituțională față de statul în care trăiești și de beneficiile căruia te bucuri. În alți termeni, nu putem fi doar „utilizatori” ai statului înțeles ca sumă de servicii și facilități. Pozitivarea juridică și emanciparea rațiunii de stat de viziunile religioase sau metafizice nu înseamnă renunțarea la condițiile fundamentale de existență ale unei comunități unde cetățenia implică participarea la o limbă comună, la tradiție și cultură, adică la tot ceea ce definește, în sens modern, o națiune. Lipsa de empatie a alogenilor sau chiar a minorităților istorice (vezi cazul nostru, al Covasnei și Harghitei) față de aceste elemente definitorii reprezintă un act de demisie etică, un paradoxal gest de dezangajare activă, adică de neparticipare la construirea binelui comun. În esență, pacea socială a unui stat nu este obținută prin uniformizarea forțată, prin aplatizarea identităților personale sau de grup, ci printr-o unitate în diversitate inteligent construită și asumată în consecință. La acest efort nu pot să participe însă doar majoritarii, ci înainte de toate minoritarii, cei care, fiind altminteri, au darul de a fi un imbold pentru cei care sunt la fel.

Cetățenie versus barbarie

Din păcate, vara anului acesta a fost martoră și la alte acte de barbarism. Crima multiplă comisă în Norvegia nu intră în categoria evenimentelor de la Londra sau Berlin, însă are o forță de exemplu negativ deloc neglijabilă. Asemeni figurilor din filmele sau jocurile electronice bazate exclusiv pe violență, inclusiv în numele binelui!, și cea a lui Breivik poate „inspira”. Deja avem știrea arestării unui adolescent polonez care se pregătea să pună în practică propriul său scenariu după modelul nordic. Dacă violența alogenilor refuzând integrarea este alimentată de o identitate fals înțeleasă, inclusiv sau mai ales pe cale religioasă, exemplul cel mai sugestiv fiind radicalizarea în Europa a cercurilor islamice, tendința criminală a tinerilor trebuie originată mai în adâncime. Dincolo de toate polarizările ideologice, este limpede că așezarea interioară a multor tineri de azi suferă grave dezechilibre asupra cărora se apleacă prea puține persoane, inclusiv din propria familie, și prea puține instituții, inclusiv cele declarate de profil. Una peste alta, societatea europeană (nu doar occidentală, ci și sudic-răsăriteană) pare să asiste, când neputincioasă, când indiferentă, la apariția unui nou tip uman de viitori cetățeni: prematuri introduși în lumea tehnicii, fără a avea și aptitudini de gândire tehnică, familiarizați până la exces cu mediile de informare, fără să își achiziționeze o cultură generală minimă, abandonați fanteziei, de la filme la jocuri on line, fără a avea repere de evaluare a realității, transformați de mici în consumatori și cumpărători, fără să aibă noțiuni de bază despre valoarea muncii și a banului, activi sexual de la vârste fragede, fără a înțelege ce înseamnă „iubirea” și cu atât mai puțin responsabilitatea pe care aceasta o implică etc. Legat de acest ultim aspect, potrivit datelor publicate recent de Inspectoratul General al Poliţiei Române, se constată o creștere cu 40% a cazurilor de abuz sexual în care sunt implicați minorii, dar nu doar ca victime, ci din ce în ce mai mult ca agresori. Altfel spus, tinerii devin violenți la nivel de generație, în interiorul grupului de vârstă. Dacă mai adăugăm, pentru a rămâne la noi, că România este și deținătoarea tristului record cu cei mai mulți minori fumători și consumatori de droguri ușoare din Uniunea Europeană, atunci avem deja două indicii ale impasului în care ne aflăm.

Demnitatea omului

Din perspectivă social-teologică, astfel de evoluții îngrijorătoare nu sunt rezultatul doar al tranziției sau al precarității materiale (cele mai multe cazuri de delicvență juvenilă se produc în medii înstărite), ci a lipsei unei culturi publice a decenței. În una dintre faimoasele sale predici de la Nicula, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu acuza tranșant lipsa măsurilor de limitare a poluării mentale și pleda pentru o ecologie a spiritului. Ei bine, o astfel de ecologie nu este practicată suficient nici azi. Dimpotrivă. Motiv în plus de a începe noi, ca Biserică, deopotrivă cler și credincioși, să facem ceea ce așteptăm să vină din partea statului. La urma urmelor, îndemnul la misiune dat de Mântuitorul Hristos apostolilor și, prin ei, nouă, poate fi asumat și fructificat inclusiv prin implicarea socială, personală sau organizată, peste tot acolo unde chipul lui Dumnezeu din om este mutilat iar cetățenia amenințată de barbarie.