După ce am trecut în revistă principalele documente din ultimele două decenii care au abordat chestiunea crimelor şi a ideologiei comunismului, de la Declaraţia de la Copenhaga din 1990 la cea de la Vilnius din 2009, concluziile nu sunt deloc încurajatoare. Să amintim pe scurt doar trei dintre acestea.

În primul rând, constatăm la o primă lectură a documentelor lipsa unui consens etico-politic asupra necesităţii şi a modului de condamnare a gravelor încălcări ale dreptului omului pe întreaga durată a regimului comunist. De aici decurge paradoxul de a avea o serie de condamnări, mai mult sau mai puţin explicite, ale crimelor comunismului, dar nu şi a ideologiei care le-a făcut posibile. Fractura dintre cauză şi efect este atât de mare încât ea face posibilă, mai departe, distincţia profund discutabilă dintre „comunismul democratic” din Est şi cel totalitar din Vest. Rezultatul, cum am văzut, se poate observa în recrudescenţa politică a fondului ideologic comunist în forma unor noi partide de succes precum Die Linke din Germania acestor ani, a formaţiunilor care se revendică expres din tradiţia comunistă şi care sunt/au fost la putere în Bielarusia, Ucraina, Rusia sau Moldova sau a neo-revoluţiilor de genul celei în curs în Venezuela lui Hugo Chávez, pentru a nu mai vorbi despre metamorfozele comunismului chinez capabil să integreze spiritul totalitar cu avantajele economiei de piaţă. Efectele acestei complicităţi se mai văd şi în lipsa de preocupare a social-democraţiei din ţările postcomuniste, articulată de regulă în jurul unor politicieni ai fostului regim totalitar, de a se delimita de extrema stângă şi de a promova astfel o asumare matură a istoriei. Acest lucru este deosebit de grav deoarece acreditează ideea că doar extrema dreaptă este nocivă, în timp ce extrema stângă se bucură de simpatia implicită a celor care sunt gata să îi ierte erorile de dragul scopului nobil pe care proclamă că îl urmăreşte. În această optică, problema condamnării comunismului devine secundară, dacă nu chiar de-a dreptul irelevantă pentru „mersul înainte” al societăţii.

Apropierea împlinirii a primelor două decenii de la căderea comunismului a exercitat o presiune asupra celor implicaţi în dezbaterea legată de natura şi modalitatea condamnării ultimului regim totalitar al Europei să marcheze în consecinţă momentul. Această necesitate s-a convertit într-un act de compensare a mesajului inconsecvent dat până acum de exemplu de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin cele două Rezoluţii din 1996 şi 2006, de Guvernele est-europene, care au tot amânat procesul de deschidere a arhivelor sau de Parlamentele care au negociat politicianist armistiţii morale transpartinice privind neaplicarea măsurilor lustrative. Una peste alta, se dorea evitarea pe cât posibil a riscului de a comemora „căldicel”, neconvingător, două decenii de la încheierea celui mai brutal experiment social de durată, cu cea mai mare întindere geografică şi cu numărul cel mai mare de victime. Acest ethos este caracteristic Declaraţiei de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul (vezi textul la adresa www.teologia-sociala.ro).

Dată la 3 iunie 2008, rezumând discuţiile conferinţei internaţionale pe temă desfăşurate la sediul Senatului ceh care s-a bucurat de prezenţa mai multor foşti şefi de stat din Europa de Est, în frunte cu Václav Havel, Declaraţia de la Praga are un ton ferm şi se adresează nemijlocit conştiinţei clasei politice europene să ţină cont de toate implicaţiile avute de comunism, unele dintre acestea amplificate sau cel puţin prelungite de lipsa unei abordări clare a acestuia din partea Europei postcomuniste. Motivele semnatarilor Declaraţiei sunt formulate după toate regulile tehnice ale unui astfel de text şi merită să le cităm in extenso.

Înainte de orice, pentru a preîntâmpina eventualele aşteptări pe care nu am cum să le onorez:  nu pretind că sunt un cunoscător sistematic al universului de gândire al lui Petre Ţuţea. Îmi lipseşte competenţa filosofică de rigoare. Nu sunt adică nici ţuţolog şi cu atât mai puţin un ţuţoman.  Şansa de a fi locuit o vreme cu el, elev fiind pe atunci, şi de a mă fi văzut astfel în vecinătatea unui om ale cărui contururi le-am conştientizat abia treptat, s-a tradus, ca semn de recunoştinţă, în tentativa din Jurnal cu Petre Ţuţea de a oferi o imagine a gânditorului din Cişmigiu şi mai deloc a celui care, atunci ca şi acum, nu a fost decât un martor al ideilor sale. Pe parcursul celor aproape două decenii trecute deja de la publicarea cărţii am avut ocazia să văd confirmate unele dintre zicerile de duh ale lui Ţuţea, să constat cât de fragilă este la noi posteritatea marilor nume, cât de neloială şi de agresivă este concurenţa pseudo-modelelor, indiferent de domeniul în care acestea îşi impun normativitatea. Or, tocmai asupra acestei calităţi de model veritabil a lui Ţuţea aş dori să mă opresc şi să pătrundem împreună în logica unui tip de memorie pe cale de dispariţie într-o epocă a consumului frenetic de informaţii dintre cele mai amestecate, asaltându-ne zilnic şi nelăsându-ne cu niciun chip  răgazul asimilării profunde şi nici pe cel al distanţei critice. Eterogenă din punct de vedere calitativ, multă din punct de vedere cantitativ şi nemijlocită din punct de vedere tehnic, informaţia ajunge în cele din urmă să ne consume ea pe noi, să ne ia în posesie şi să ne dicteze reacţiile, gusturile, opţiunile.

Aşa cum am văzut, dilema etică a politicii europene în ceea ce priveşte comunismul şi sângeroasa lui moştenire rezidă înainte de toate în lipsa de simetrie dintre evaluarea comunismului estic, evident totalitar, şi cel vestic, declarat compatibil cu democraţia, adică inclusiv cu drepturile omului, de către Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. La întrebarea cum se explică două rezultate complet diferite având însă o bază ideologică unică nu s-a răspuns convingător până azi. Dimpotrivă. Consecinţele acestei ambiguităţi complice se văd cu ochiul liber. Astfel, în Germania acestor zile sau, pe fondul crizei financiare, în criticile simpliste la adresa capitalismului falimentar, asistăm la o reabilitare eficientă a extremei stângi, în timp ce victimele comunismului sunt „onorate”, însă nu şi luate în consideraţie. În ciuda fundamentării istoriografice deja existente, a stabilirii fără echivoc a unui număr copleşitor de victime, a deconspirării mecanismelor terorii sociale şi a metodelor de încălcare extremă a demnităţii persoanei umane, nici comunismul şi nici comuniştii nu sunt puşi cu adevărat sub semnul întrebării.