În amintirea Mitropolitului Bartolomeu,

la un an de la începutul călătoriei spre Împărăția lui Dumnezeu

În urmă cu mai bine de cinci ani, odată cu înființarea noii mitropolii de la Cluj, am fost printre puținii care, la fața locului, încercam să arăt, cu riscurile de rigoare, că procedura adoptată este periculoasă. Am făcut experiența traumatizantă de a dori să slujesc Biserica mea cu luciditate în plină atmosferă euforică. Așa cum se știe, lupta păguboasă dintre Cluj și Sibiu a ținut câteva luni prima pagină a ziarelor, acuzațiile curgând în ambele direcții. Deciziile recente privind „rearondarea” Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului îmi confirmă, din păcate, temerile. Pentru a fi limpezi, să distingem cel puțin între două planuri.

Pe de o parte, confirmarea vocației mitropolitane a Clujului a fost o reușită în sine. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaștere al noii poziții eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii. Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Țării Românești la București va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviștea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Rațiunea importanței administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creștin bizantin, o decizie de „eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepții teoriei celor trei Rome. Evident, există și cazuri de contra-timp între istoria bisericească și cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeș își va pierde treptat importanța, Piteștiul va crește demografic, economic și administrativ, sediul episcopal rămânând în cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta raporturile dintre Caransebeș și Reșița sau dintre Huși și Vaslui, centrul administrației publice nefiind același cu centrul bisericesc. Mai există și ecuația în care, precum la Brașov, în ciuda importanței urbei, al optulea oraș ca mărime, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât Târgu Mureș. În spațiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forțe dintre Blaj și Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon și Paris, primatul catolic al Franței fiind în continuare în primul oraș, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reședința de jure a primatului Ungariei, Esztergom, și capitala Budapesta. Cu alte cuvinte, revenind la Cluj, dincolo de patriotisme locale și alte inflamații penibile, importanța orașului de pe Someș a devenit în ultimul secol evidentă. Nu este vorba de a confunda argumentele canonice și istorice, deosebit de consistente, cu cele privind numărul populației sau al blocurilor. Discuția este exclusiv pastorală, un oraș devenit între timp important din punct de vedere demografic, decisiv într-o regiune, trebuind să se bucure din partea Bisericii de o atenție pe măsură. Cum am tot spus și în 2005, reorganizarea teritorială a unei Biserici nu poate ilustra doar sensibilitățile istoriei, de multe ori concurente, ci necesitățile prezentului, misiunea fundamentală fiind aducerea lui Hristos în mijlocul oamenilor de azi și de mâine.

Anul tocmai încheiat, dedicat de către Sinodul Bisericii noastre Sfântului Botez și Sfintei Cununii, a pus în centrul dezbaterii teologice problema generală a familiei, statutul ei în societatea de azi. Măcar și din rațiuni demografice, tema este cât se poate de presantă. Dincolo de tonul alarmist al articolelor de presă care anunță dispariția, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat, a „ultimului român”, iată ce ocazie nesperată de a reîncepe mai temeinic și serios cu unul „nou” (!), țesătura socială, politică, economică, culturală și nu în ultimul rând religioasă a României actuale este din ce în ce mai fragilă. Hemoragia constantă a resurselor umane în ultimele două decenii, rata încă foarte ridicată a avorturilor, depopularea satelor, incidența divorțurilor și mortalitatea infantilă – toate aceste fenomene la un loc și fiecare în parte indică un deficit de coeziune comunitară, denaturarea sistemelor asistențiale și lipsa de gândire pe termen lung a clasei noastre politice orbite de imediatul unor lupte fără relevanță pentru binele comun. La rigoare, familia a fost spațiul în care s-au simțit cel mai dureros inconsecvențele tranziției, a suportat toate reformele mai mult sau mai puțin reușite, a dus cu alte cuvinte greul adaptării din mers la o nouă lume. În răspăr cu feminismul, în curs de propagare și la noi, centrul familiei românești, asemeni celei italienești sau rusești, a fost și rămâne femeia în multiplele ei ipostaze: soție, mamă, bunică, soră sau mătușă, dar și fiică mai mare având grijă de frații mai mici. Invers proporțional cu energia, timpul, pasiunea și priceperea pe care le investește zilnic, fără program normat, în viața de familie, despre femeie ca atare se vorbește suspect de puțin, demnitatea ei fiind insuficient onorată. Nici mediile bisericești nu fac excepție. Motiv de a lansa prin aceste rânduri o invitație la discuție.

Criza în care se află majoritatea țărilor europene, dar și SUA, a adus la suprafața percepției publice o seamă de fenomene, a deconspirat mecanisme și a expus actori ai unui sistem financiar de care toți ne folosim, prin operațiuni mai mult sau mai puțin complexe, dar pe care puțini dintre noi îl cunoșteam cu adevărat. Confirmându-și propria etimologie, de moment de răscruce și de regândire, criza are meritul de a ne fi obligat să fim mai atenți, mai curioși, mai informați. Evident, tot criza este luată drept pretext pentru isterie, panică, angoasă și fatalitate, un amestec de sentimente deloc propice unei lecții conștient asumate. În mediul de afaceri și la etajele deciziei politice, criza funcționează nu de puține ori drept o sperietoare, un alibi perfect pentru a justifica decizii sau pentru a motiva amânarea lor. Cum ai privi situația, criza este în mod paradoxal motorul deosebit de puternic al unei epave în curs de scufundare. Doar viteza din ce în ce mai mare cu care se succed capitolele crizei mai menține la suprafață vasul avariat. Acostările de urgență de până acum, de la pachetul de măsuri la nivelul Uniunii Europene la programul gigantic de relansare aplicat de SUA, nu au reușit să pună ambarcațiunea pe linia de plutire. Mai devreme sau mai târziu, inevitabilul se va produce. Va fi război sau va urma un deceniu de sărăcire generală, vor fi rescrise regulile politice sau se va reveni la economia primară, de subzistență, din jurul casei – nu avem de unde să știm ce ne așteaptă. Ceea ce însă știm deja este cum s-a ajuns în acest impas. Fără a intra în dezbaterea economică propriu-zisă, inevitabil tehnică și oricum la îndemâna specialiștilor, să vedem împreună care ar fi concluziile de pe urma evenimentelor derulate până acum. Dincolo de trimiterea nemijlocită la situația actuală de la Atena, putem să ne ghidăm după structura tragediei grecești antice.

Acesta este numărul probabil al locuitorilor planetei la finele lui 2011. Nașterea Domnului Iisus Hristos coincide așadar anul acesta cu venirea pe lume a celui care, foarte probabil în Africa, va rotunji fără să știe statistica umanității. Potrivit unui studiu recent publicat de Institutul Național de Studii Demografice (Paris), realizat paralel cu cele similare făcute de ONU și Banca Mondială, viteza înmulțirii populației este deosebit de mare în ciuda conflictelor militare locale și regionale, din ce în ce mai numeroase, a catastrofelor naturale, a sărăciei sau a epidemiilor. Contrazicând flagrant ipoteza lui Malthus, potrivit căreia numărul locuitorilor creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, fapt care ar însemna, cinic formulat, că doar războaiele și alte fenomene distrugătoare în masă mai pot „regla” echilibrul demografic, iată că natalitatea este la cele mai înalte cote tocmai în zone dificile precum Africa subsahariană, Orientul Apropiat, India și chiar Afganistan. Simpla enumerare a țărilor cu cea mai mare densitate demografică, eterogene din punctul de vedere al condițiilor de viață, ne arată că nu putem identifica o regulă general valabilă, un raport univoc de cauzalitate. Astfel, cum era de așteptat, în fruntea clasamentului se află în continuare China (1,33 miliarde), urmată de aproape de subcontinentul indian (1,17 miliarde), pentru ca abia la o mare distanță să se poziționeze Statele Unite ale Americii (306,8 milioane), urmate de Indonezia (243,3), Brazilia (191,5), Pakistan (180,8) şi Nigeria (162,3). Aceste cifre nu sunt însă și indicatori ai creșterii demografice actuale, China, de pildă, având o stagnare vizibilă, asemeni SUA. Continentul african este de departe cel mai prolific, populația sa fiind estimat să crească în mai puțin de un secol, adică până în 2100, la aproximativ 4 miliarde. Datele studiului ne arată cât de razantă este curba ascendentă la nivel global și istoric. Dacă primul miliard a fost atins în 1800, cifra s-a dublat în mai puțin de un secol și jumătate după aceea, în 1930, pentru a ajunge alte trei decenii mai târziu la 3 miliarde. Între 1960 și 1974, adică în nici măcar două decenii, planeta număra 4 miliarde. În 1987 a fost atinsă limita de 5 miliarde. De atunci, din 12 în 12 ani, în 1999 și 2011, s-a mai adăugat câte un miliard. La sfârșitul secolului abia început, mai precizează studiul citat, cifra locuitorilor planetei va ajunge și poate va depăși 10 miliarde.