Cum problematica ecumenică este la noi puternic polarizată şi controversată, situaţie la care a contribuit masiv cazul Corneanu din 2008 şi poziţia ambiguă a Sinodului, aducerea în discuţie a rezultatelor dialogului recent dintre Ortodoxie şi Catolicism necesită un plus de prudenţă. Or, prudenţa înseamnă aici grija de a explica şi interpreta conţinuturi deosebit de complexe care, pentru a putea fi puse corect în pagină, necesită pur şi simplu ştiinţă de carte, adică familiarizarea cu datele Tradiţiei şi cu evoluţia teologică a ultimului secol la nivel ortodox şi interconfesional. Numai astfel se poate evita amintita polarizare, acest efort de interpretare nedorind să alimenteze nici ecumenismul facil al unora, dar nici antiecumenismul feroce al altora. Calea de mijloc se dovedeşte, pentru a câta oară, cu adevărat împărătească. Evident, calea de mijloc nu trebuie la rândul ei confundată cu proverbiala „imparţialitate” a românului!

La un deceniu de la Rezoluţia 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), acelaşi for va relua tema condamnării comunismului, dar de data aceasta într-un context complet schimbat. Între timp, scena politică şi intelectuală a Europei a fost bulversată de apariţia în 1997 a cărţii editate Stephan Courtois, el însuşi fost activist de stânga şi cu antecedente anarhice, Cartea neagră a comunismului (ediţia românească apare în 1998). Pentru prima dată se făcea încercarea de a însuma victimele dominaţiei ideologiei marxiste, rezultatele spulberând mitul întreţinut de intelighenţia occidentală a „pierderilor colaterale”, minore în raport cu viziunea majoră, şi arătând cum, de fapt, regimul comunist are atât în teorie, cât şi în practică o dimensiune criminală constitutivă. Cum altminteri decât criminal poate fi numit un sistem politic care îşi datorează „succesul” unui număr de peste o suta de milioane de victime şi care, în scrierile lui fundamentale, exaltă teroarea şi lupta de clasă ca instrumente legitime?

Punerea în discuţie a acestor lucruri la împlinirea primului deceniu de la căderea comunismului a reaprins vechile dispute de credinţă, în sensul deja lămurit al comunismului ca religie atee, dintre „idealişti” şi „realişti”, aşa cum am asistat de pildă imediat după publicarea în Occident a cărţilor lui Soljeniţân, la finele anilor 70, un alt mare distrugător de mituri şi un dizident incomod pentru Moscova dar şi Occident deopotrivă. În plus faţă de polemicile deja tradiţionale dintre stângismul iraţional şi partizanii bunului simţ, de stânga sau de dreapta, îl reprezintă tema lansată de Cartea neagră a comunismului dacă şi cum este oportună comparaţia dintre nazism şi comunism, dintre holocaust şi gulag, dintre crima în numele rasei superioare şi cea în numele omului nou. Subiectul este de două ori important. În primul rând, de modul cum are loc „omologarea” tuturor exceselor ideologice şi penale se poate ajunge la o măsură unică şi serioasă a oricărei crime produsă în oricare colţ de lume, indiferent de regimul politic, din Ruwanda până în Bosnia şi din Fâşia Gaza până în China, de la baza americană Guantanamo din Cuba la taberele italiene de refugiaţi africani din Lampedusa. În posesia acestei unităţi unice de măsură, toate încălcările majore ale drepturilor omului ar fi de la sine condamnabile, adică nu ar mai putea fi negociate politic, ideologic sau mediatic, aşa cum se întâmplă azi, ceea ce face posibil tristul şi cinicul paradox ca unele injustiţii să fie mai condamnabile decât altele.

Fenomenul imploziei sistemului comunist, concretizat într-o salvă ameţitoare de căderi spectaculoase şi, cu excepţia sângeroasă a României, non-violente, chiar euforice, de-a lungul celei de a doua jumătăţi a anului 1989, a surprins în bună parte clasa politică occidentală. Şi aceasta în ciuda faptului că zilele regimului impus de Uniunea Sovietică erau numărate de mai multă vreme. Deschiderea (rus. glosnost) operată de Gorbaciov cu doar un an înainte era încă pe linia unui „comunism cu faţă umană” şi nu anunţa dispariţia iminentă a comunismului însuşi. Cu toate acestea, efectul imediat al renunţării de către Moscova la „doctrina Brejnev” şi acceptarea faptului că statele Pactului de la Varşovia au dreptul să îşi stabilească singure drumul politic de urmat – „doctrina Sinatra”, cum avea să fie numită în glumă, aluzia fiind la celebrul cântec „My Way” – a fost disoluţia rapidă a vechilor legături şi autoproclamarea independenţei de către ţările baltice urmate de Ucraina şi de mai multe republici caucaziene. În mai puţin de doi ani, trupul istoric al comunismului dispărea, URSS-ul încetându-şi existenţa la 1 ianuarie 1992.

Pe acest fundal, deja din primele luni ale lui 1990 discursul politic internaţional începea să opereze cu termeni noi. Astfel, Guvernele salutau recâştigarea libertăţii sau, după caz, a independenţei noilor state. La nivel suprastatal şi în cadrele existente în timpul Războiului Rece, prima întâlnire care va reflecta noua arhitectură politică va fi reuniunea din iunie 1990 de la Copenhaga a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (din 1995, numită Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, OSCE). De notat că printre statele participante se numărau Republica Democrată Germană, aflată la una dintre ultimele ieşiri pe scena politică internaţională, RDG-ul încetându-şi existenţa la data de 3 octombrie a aceluiaşi an, şi Uniunea Sovietică, fapt care va cenzura în mod evident stilul declaraţiilor şi al deciziilor reuniunii.