Marcarea, la finele anului trecut, a primelor două decenii de la căderea comunismului în majoritatea ţărilor Europei de Est a readus în discuţie tema, dezbătută în mai multe rânduri după 1989, a modului cum Bisericile şi confesiunile au ştiut să se adapteze şi să reziste sau nu pe durata dictaturii atee. Aducerea la lumină a datelor de arhivă a provocat în ultimii douăzeci de ani în ţări precum Germania, Polonia, Cehia sau Ungaria adevărate cutremure. Cel mai dramatic a fost fără îndoială cazul arhiepiscopului romano-catolic Stanislaw Wielgus care, la începutul lui 2007, în chiar timpul liturgic al întronizării sale ca arhipăstor al Varşoviei, a făcut anunţul retragerii. Catedrala avea să fie scena unei despărţiri impresionante, credincioşii strigând “Nu ne părăsi!”, “Nu ne părăsi!”, în timp ce Wielgus cobora treptele altarului strivit parcă sub greutatea propriului gest. Acestui moment i-a precedat o deosebit de intensă campanie de presă declanşată de dezvăluirea legăturilor înaltului prelat cu poliţia politică poloneză. Intensitatea şi duritatea evenimentului nu pot fi înţelese decât dacă ne gândim că acesta a avut loc tocmai în ţara lui Ioan Paul II, campionul necontestat al luptei creştine împotriva comunismului. Acest caz arată, în fond, cât de complexă este la nivelul biografiilor moştenirea comunismului, cât de mare este pentru unii preţul personal pentru supravieţuirea instituţională. Tot acest caz ne mai arată cât de diabolic a putut fi regimul totalitar, încurajând carierismul elitelor, din oricare domeniu, prin luarea în prizonierat moral a persoanelor devenite după 1989, oricât de paradoxal, victime ale libertăţii. Despre aceste aspecte, analizate în contextul nostru românesc, am scris în volumul Comunismul. O modernitate eşuată (Theologia Socialis 5), Eikon, Cluj-Napoca, 2009 (vezi prezentarea seriei pe pagina acestui site), dar şi în articolul recent “Mercenarii memoriei” (vezi blogul TSO de pe acelaşi site).