Strategia depășirii crizei financiare în care ne aflăm nu poate fi sănătoasă pe termen lung decât dacă păstrează, întărește și dezvoltă capacitatea antreprenorială pe de o parte, printr-o “retragere” a statului prin debirocratizare și eliminarea corupției, dar menține și protejează pacea socială pe de altă parte, printr-o “implicare” a aceluiași stat prin folosirea eficientă și pe baza unor priorități reale a banului public. Una nu este posibilă fără cealaltă. Inteligența politică autentică se vede tocmai în capacitatea de a urma prima cale fără a o abandona pe a doua. Așa cum ne arată arhitectura relațiilor sociale din America Latină sau Statele Unite ale Americii, dar și din China sau India, în ciuda creșterii economice spectaculoase a acestor două țări, polarizarea excesivă pe criterii materiale, care provoacă accesul insuficient sau deloc la educație și sănătate, este un periculos ferment de instabilitate, de evaziune fiscală și civică, de violență și, în cele din urmă, de subdezvoltare regională prin sărăcie și excluziune, minoritatea prosperă fiind permanent amenințată de o majoritate care nu mai are nimic de pierdut. Este motivul pentru care, simplu spus, politicile economice trebuie să fie gândite la un loc cu cele sociale. În ciuda unei situații istorice diferite în raport cu alte continente, caracterizată de existența clasei de mijloc, această convergență nu a fost aplicată în trecut nici de către Uniunea Europeană, ea recuperând abia acum deceniile de construcție politică din care dimensiunea socială și culturală aproape că au lipsit cu desăvârșire sau au avut o importanță secundară. În fapt, mai mult decât absența unei voințe politice unitare în domeniul fiscal, Europei îi lipsește o politică socială unitară. De la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul de la Paris, 1951), trecând prin Comunitatea Economică Europeană sau Piața Comună (Tratatul de la Roma, 1957), ajungând la Europa socială (Charta Socială Europeană, 1999) și la o societate europeană a cunoașterii (Strategia Lisabona, 2020) – iată drumul unui continent a cărui unitate este înainte de toate destinală. Pragmatismul construcției europene rezidă de aceea în cultivarea cu insistență a ideii sociale europene dincolo de obstacolele pe care economia sau finanțele le ridică, UE fiind în cele din urmă parte a unui joc global marcat de echilibre instabile.

În ceea ce ne privește, criza actuală este un binevenit moment al bilanțului după mai bine de două decenii de politici economice și sociale. Fără a anticipa prea mult, am putea spune deja de acum că strategia economică a României post-comuniste, dominată de procesul de privatizare și de adaptare din mers la regulile pieței libere și a concurenței, nu se regăsește ca atare în strategiile de incluziune socială, de încurajare a muncii și de reconversie profesională reală. Gravitatea lipsei de convergență între economic și social a putut fi atenuată până acum de factori exteriori deciziilor politice: de faptul că un număr mare de români sunt proprietari ai locuințelor în care stau, de realitatea că familia funcționează încă drept micro-rețea asistențială, de valabilitatea adică a contractului inter-generațional, de exodul masiv al forței de muncă, românii intrând în sistemele asistențiale ale țărilor de rezidență, abia actuala criză scoțând la iveală de o manieră vădită defectele sistemice de la noi etc. Iată de ce, repet, suntem obligați să facem un bilanț al României sociale din post-comunism. La acesta sunt chemate nu doar organismele ministeriale sau cele din administrația locală, ci toți actorii implicați, printre care nu în ultimul rând organizațiile non-guvernamentale și cultele religioase. Este, în fapt, motivul prezenței mele aici ca vorbitor, nu doar ca ascultător interesat de opiniile profesioniștilor din domeniul serviciilor sociale.

Îmi propun să abordez într-o primă parte caracterul de stat social al României de azi. Evident, pe scurt! Nu am intenția de a face istoricul noțiunii de stat social și nici inventarul modului cum este aplicată concret filosofia binelui comun. Am să subliniez doar câteva elemente care îmi par esențiale în efortul de a înțelege unde suntem și încotro ne îndreptăm. Centrală mi se pare stabilirea termenilor și a normelor pe care se bazează un stat social, mai ales după experiența totalitarismului. Aici un rol deosebit îl joacă demnitatea omului, o formulă insuficient tematizată la noi. Apoi, în partea a doua, am să trec în revistă problemele cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română, prin unitățile de cult, asociații și fundații, în derularea proiectelor sale sociale. Practicând o milostenie indistinctă, Biserica este nu de puține ori în situația de a nu face distincția între serviciile și deserviciile sociale, repetând la rândul ei greșelile statului. În loc de concluzii, am să sugerez câteva posibile repere de gândire socială care să devină, printr-o traducere creativă, politici sociale menite să repună în legătură cetățenia cu responsabilitatea.